Ilie Rosu

” Daca vrei poti, nimic nu e imposibil si niciodata nu-i prea tarziu sa poti si tu! Daca ai avut vreodata un vis la care ai renuntat,  nu-l abandona, el chiar poate deveni realitate,   trebuie doar sa vrei si tu! Incepe de maine!”

Este data de 15.05.2010.

Vineri a fost  atat de  frig in Luxemburg,  incat  aproape ca mi-au inghetat mainile. Daca vremea de ieri ar fi fost la fel si astazi, probabil cursa ar fi fost compromisa. Pentru ca acolo sus cineva ii iubeste pe maratonisti, in jurul pranzului cerul s-a luminat, iar atmosfera s-a incalzit dintr-odata.

Nu ne imbatam insa cu apa rece pentru ca stim ca dupa ora 20 va fi din nou frig, alegerea echipamentului in care vom alerga fiind foarte importanta. Si eu ma decid greu, renuntand la al doilea tricou si ramanad in pantalonii lungi, fiindu-mi tare teama ca din cauza frigului voi avea parte din nou de crampe musculare.

Fiind in criza de timp, plec in mare graba de la hotel, dupa o asteptare de cateva minute in statia de autobuz, parcurgem grabiti cativa km pe jos,  noroc ca suntem preluati  de pe drum de un autobuz, ajungand astfel in timp util la  locul de start. Mare parte din concurenti si-au ocupat  deja locurile in spatiu special amenajat, asteptand  cu nerabdare startul si avand  mari emotii.

Gata, m-am decis cum ma imbrac,  incep a ma frectiona, sperand ca noul unguent ma va proteja in cursa. Costica si Daniel,  insotitorii mei de la Bruxelles imi fac toate voile, am mare incredere in ei, sunt trup si suflet alaturi de mine, ii simt ca au niste emotii, chiar mai mari decat mine, dar despre  durerea care m-a fulgerat in picior, nu le zic nimic, pentru ca nu mi s-a mai intamplat niciodata asa ceva, chiar inainte de start. Probabil ca este urma pe care au lasat-o cele   doua ore de stat in ploaie la crosul Forever din saptamana trecuta. Imi asez intai sapca, aceeasi cu care am alergat la Roma si la Boston, avand inscriptionate pe ea sigla Urban, numele fetelor mele si cluburile pe care le reprezint, Ro Club Maraton si Eco Alpin, apoi curelusa cu cele 7 geluri, care simt ca atarna destul de greu pe dedesubtul tricoului.

Ma foiesc prin multime, cautandu-mi un loc pentru a intra mai usor in zona de start.

Accesul fiind blocat, escaladez gardul, intrand  direct in mijlocul concurentilor, unde raman in asteptarea startului  cu drapelele desfasurate. In cateva minute voi porni intr-o noua cursa, una inedita, care se va incheia dincolo de miezul noptii.

3, 2, 1 si Start, se inalta baloanele, apoi se aude o muzica antrenanta, care  invaluie multimea. Tin bine de drapele, le flutur si ma concentrez ca ele sa fie cat mai sus, doar de asta am strabatut atata drum pana aici. Inaintam usor, la pas, iar  dupa cateva zeci de secunde trec prin dreptul liniei de start, unde aparatura de inregistrare a timpilor piuie continuu.

Camerele  de televiziune si aparatele de fotografiat sunt manuite cu repeziciune de catre operatori, in dorinta lor de a surprinde, atat  masa compacta de concurenti, cat si ceva iesit din comun. Ne departam repede, incercand fiecare sa intram in ritmul de alergare pe care ni l-am propus. Imi dau seama  ca nu mi-am pornit cronometrul de la ceas, l-am luat degeaba, asa ca incerc  sa uit de el.

Am tot timpul din lume ca sa imi aranjez drapelele si sa privesc catre concurentii din jurul meu. Marea majoritate au inscriptionate pe spatele lor o folie pe care scrie 21  km, intru imediat  in panica, intrebandu-ma daca nu cumva m-am plasat gresit la start, pornind in cursa alaturi de semimaratonisti, iar maratonistii mei  sa se fi despartit de acestia, luand-o pe un alt traseu.

Nu a fost insa asa,  eram in locul in care trebuia sa fiu, intru in vorba cu un concurrent din Franta care ma felicita pentru drapele, din discutia noastra  aflam ca am alergat impreuna anul trecut la Paris, iar anul acesta, in luna martie, la Roma.

Intram pe soseaua principala, care duce in linie dreapta, catre oras, unde sunt multe cladiri moderne. Traversam un pod lung de cateva sute de metri, care acopera o  vale ingusta, pe fundul careia abia ca se zaresc cladirile si aleile dintre ele. Aceasta vale este punctual de atractie al orasului, ea impartind practic orasul in doua. Se pare ca pe ultimii km ai cursei,  voi trece chiar pe sub acest pod. Imediat dupa pod, ajung intr-o piata plina ochi de luxemburghezi, in care tobele rasuna puternic, indemnand concurentii sa alerge in ritm sustinut.  Rumania! Rumania! Aud aceste cuvinte din ce in ce mai des. O luam  prin cartierele de vile ale orasului, combinand  inaintarea printre case, cu frecvente iesiri pe marile bulevarde si pe aleile din parcurile din centrul orasului.

In sfarsit iata-i si pe sustinatorii mei,  apar grupati in intersectii, aleargand cu harta in mana, pentru a ma incuraja in momentele grele ale cursei.

Sunt in numar de 5, Costica, Daniel, Ionut, Maria si Diana si au venit aici pentru Romania, tocmai de la Bruxelles.

Intr-o alta intersectie iat-o si pe  doamna Carmen, venita si ea tot din Bruxelles, are familia aici in Luxemburg,  toti ma incurajeaza, intr-un fel cum numai romanii stiu sa o faca.

Nu peste tot a fost asa, prietenii mei mi-au povestit dupa cursa, ca la un moment dat au auzit  doua persoane din Romania,  care se intrebau ce cauta si asta cu drapelul Romaniei tocmai aici.

In fiecare intersectie si la fiecare schimbare de directie de mers politistii asigura ordinea, impiedicand accesul spectatorilor pe traseu. Comunic din priviri cu ei, ne zambim reciproc, imi fac un semn  cu degetul mare, aproband ceea ce fac eu.  Si cuplurile in varsta aproba cursa mea, ma iau in primire de la mare departare, iar  cand trec prin dreptul lor ridica mana, seamana ca un salut,  si pronunta Rumania.

Intr-o zona centrala foarte populata,  ne despartim de semimaratonisti, fiecare grup intrand pe un culuar special destinat, inscriptionat mare, 21 km sau 42 km. Ma si sperii,  sunt singurul care iese din grup si care trece pe sub bolta destinata maratonistilor, fiind dezarmant sa alergi aproape de unul singur pe strada. Ma linistesc doar atunci cand zaresc in fata mea, la mare distanta insa, cativa concurenti, sunt pe drumul cel bun!

In cartierele de vile locuitorii sarbatoresc cu vin, bere si fripturi, simtindu-se de la mare departare mirosul. Adunati in grupuri, ei  asculta muzica moderna si traditionala, fiind foarte atenti, atat la mesele pline de bucate, cat si la cursa. Sunt foarte usor de reperat  de la distanta,  avand in plus fata de ceilalti concurenti, drapelele si mesajele de pe tricou, cunosc bine  ca le sporesc bastinasilor curiozitatea. Imi pregatesc din timp drapelele, tin mainile desfacute larg, cat mai larg,  pentru ca vreau ca oamenii sa citeasca ce scrie pe pieptul meu: Romania, Luxemburg, Impreuna, Together, Ensamble, acesta fiind mesajul  de pritenie pe care  il transmit astazi, in aceasta parte a Europei, din partea Romaniei. Ei ma  rasplatesc cum se cuvine, pronuntand in repetate randuri, cuvintul drag mie,  Rumania!. Aceleasi  aplauze si strigate repetate,  Rumania,  le primesc si din partea celor care urmaresc cursa de la balcoane, inaltand drapelele, a devenit pentru mine ceva foarte natural, parca le dau  Buna ziua!

Un copil, pe trotuarul de langa strada imi  repeta  de cateva ori tare Hai Romania!. Apoi ma insoteste alergand cativa metri pe langa mine, ii simt rasuflarea, il vad oprindu-se obosit, silabisand inca o data: Ro-ma-nia!
De la balcon un domn imi face semne disperate, hai Romania, Romania, Romania, fiind dupa parerea mea tatal copilului din strada.

Din grupului  de petrecareti   din  fata mea,  care imi tot striga Rumania, se desprinde un domn care alearga multi metri alaturi de mine, tinand un pahar de vin in mana si indemnandu-ma sa bem impreuna din el!

Privesc in jos, iata canionul, o zona ingusta cu cateva cladiri si alei, pe care se strecoara un firicel de apa. Incepem sa coboram spre el, de ceea ce mi-a fost frica, n-am scapat, va fi greu, mai ales atunci cand va trebui sa ies de aici  la suprafata. Pentru ca soarele a disparut, incep a simti   frigul din depresiune, tricoul de pe mine fiind din ce in ce mai rece. Cu picioarele insa stau destul de bine, n-am crampe. Parca imi ard talpile, poate din cauza ca  incaltarile mele au  deja 7 matatoane internationale si, mai mult ca sigur,  le voi expune dupa aceasta cursa, alaturi de tricouri, la cabana Himalaya.  Singurul lucru bun din aceasta groapa este semnul care indica km 30. dupa ce alergam cativa km buni pe fundul vaii,  iesim in sfarsit din ea, urcand pe scari si traversand prin niste zone inguste.

Suntem din nou in strada, unde se simte cum intunericul coboara incet, incet, peste oras. Traseul ales este unul foarte bine  luminat, iar luxemburghezii sunt din ce in ce mai multi.  Ma gandesc la colegii mei de acasa, suntem aproape 2000, “maratonisti” ca si mine, pe unii ii vedeti zilnic in intersectiile din sectorul 6, transpirand si scrasnind din dinti, insa cu demnitate, iar pe altii facand eforturi la sediul firmei, incercand sa scoata societatea comerciala din criza economica profunda, de care se pare, ca  nu va scapa nimeni.

Intr-o intersectie ma impresioneaza un pitic. Nu este singur, mai e insotit de inca o persoana, alaturi de care striga. Are o fata foarte luminata si o gura mare, care il ajuta sa strige, cum se zice,  cu gura pana la ureche,   Romania, Romania! Suna ca o chemare, are un timbru  foarte ciudat,  tremurand si  multa jale in voce. L-am salutat impresionat, i-am inaltat drapelele, gandidu-ma pentru moment, ca am in fata mea un pitic roman, care la vederea drapelului Romaniei, a fost cuprins de dorul de tara, un pitic, in care bate o mare inima de roman, cat el de mare.

Prin pietele pe care le strabateam, eram  aplaudat si mi se striga Rumania, aproape  la fel  ca in centrul Romei. Vad sute de tineri cu ochii atintiti catre  drapele si catre tricoul meu, ei  rup linistea din intersectii, scandand.

Ajung din nou la pod, chiar ca s-a intunecat de-a binelea, asta insa  nu il impiedica pe un cameraman sa alerge  alaturi de mine cativa metri, fixandu-si obiectivul pe mine, becul  camerei de filmat orbindu-ma pentru cateva secunde. Alerg  umar la umar cu domnul  mai in varsta, pe care scrie Club 100 Marathon,  penduland apoi,  cand el inainte, cand eu. L-am observat si pe la jumatatea cursei, la un moment dat  se oprise si mergea la pas, acum si-a revenit, ma si intreb de unde are atata energie.

Mai am doar 5 km, inca putin si maratonul noptii se va incheia! Las in urma sala de sport, pe care am admirat-o cu o zi in urma, acum abia de pot sa intorc privirea catre ea.

Desi este intuneric, spectacolul continua, cateva grupuri muzicale ne atrag atentia,  canta, fac mult zgomot, agitandu-si instrumentele, indemnandu-ne parca: Nu dormiti, hai, hai, mai aveti putin, tineti aproape!

Iata si km 39! Uite-l pe Daniel, el imi adreseaza ultimile incurajari, fiind ca ultimul punct de alimentare de apa, strigandu-mi repetat Hai Romania!

O iau la stanga,  intrand intr-o zona mai intunecata si mai putin populata, urmez acum  panta lina si iluminatul stradal destul de slab. Cativa concurenti s-au asezat pe spatiul verde de langa drum, incercand miscari,  care sa-i scape de crampele musculare. Este atat de frig, incat cred ca in cateva minute dintii vor incepe sa  imi clantane in gura.

Trebuie sa mai rezist inca putin si sa nu ma mai gandesc la asta. In departare se aud strigatele de incurajare si muzica de la sosire. Mai am pana acolo inca un km. Gandindu-ma la prietenul meu Ion, de la cabana Himalaya, care ieri s-a operat la coloana si caruia ii doresc insanatosire grabnica, iata-ma la cateva sute de metri de sosire. Pe ambele parti ale drumului  ard   o multime de lumanari,  asezate  in vase speciale, facandu-ni-se o primire deosebita, ca in filme, cum n-am mai avut parte niciodata pana acum. Suntem tratati ca niste  campioni, acesta imagine ne da energia pentru a termina cursa si  pentru un nou maraton. Muzica este din ce in ce mai puternica, ea rasuna  din hangarul special amenajat  pentru sosirea concurentilor. Iata-l, e  chiar in fata mea, imi confirma acest lucru  jocul de  lumini albastre din ce in ce mai puternice care se vad de  afara.

Imi inalt drapelele, incercand  sa fiu cat mai proaspat, pentru ca urmeaza ultimii mei 195 de m! Urale, aplauze, cuvantul Rumania sau Rumanio-rostit parca la microfon de prezentator, jocuri de lumini si o poarta prin care trec, dincolo de ea auzindu-se frecvent  Romania, Romania! Nu ma insel, sunt glasurile lui Costica si ale lui Daniel, acum chiar ii vad bine cum  filmeaza. Am reusit si de data aceasta! Eu, un roman, un fost ofiter al armatei romane si un angajat al unei firme de salubrizare! Pentru prima oara drapelul UE  a “alergat” un maraton, iar drapelul Romaniei se afla  la a treia  isprava!

Fetele mele, mama mea vor rasufla din nou usurate pentru ca am terminat teafar!

Inaintez usor, ii fac semn lui Costica sa filmeze momentul in care primesc medalia. Iat-o!

Inca o medalie, o merit din plin! Inca o “tinichea”, asa le zice mama mea medaliilor mele, daca n-ar fi existat aceste medalii, maratoanele de masa ar fi ramas doar un vis.

Pe culuarul ce duce catre iesirea din hala, ma asteapta domnul pe al carui tricou scria Club 100 maraton. Se apropie de mine si ma felicita. Imi spune ca fac o treaba buna. Ma invita sa vin si in Germania cu drapelele. Regret,   tocmai am fost anul trecut  la Berlin, unde am scos cel mai bun timp al meu,  i-am spus. A doua zi  dupa cursa,  cautand clasament, il gasesc pe acest domn pozitionat in fata mea, cu aproape 2 minute si inscris la categoria peste 70 de ani! Felicitari domnule, ne-ati dat astazi o lectie de vointa si de educatie, as vrea sa pot face si eu peste ani ceea ce ati facut dumneavoastra astazi aici, iar privitor la Clubul 100 marathon…. nu se stie niciodata! Cand am dat  mana cu dumneavoastra m-am simtit  atat de  onorat,  de parca  as  fi dat mana cu un presedinte.

Nici noi nu stam degeaba, anul acesta vi se va alatura dumneavoastra si primul roman,  are  multi ani de fuga, maine  la Medias va atinge maratonul 99. Dupa ani si ani de munca,  invingand prejudecatile celor din jur, in luna iunie, tocmai in Noua Zeelanda, va alerga maratonul cu nr. 100, implinindu-si visul si sfarmand o  bariera de netrecut pentru romani. El  se numeste Ilie Victor,  este din Braila,  are 58 de ani si este un roman de cea mai mare isprava. In fata ta ma inclin si  imi scot palaria, Victore!

Ceva imi atarna greu pe sub tricou. Sunt gelurile mele, le numar, au mai ramas patru, a fost atat de rece incat am si uitat de ele.

Gust din bauturile aflate pe masa, apoi imi ridic echipamentul. Nu mai am forta  sa ma aplec si sa incerc a deschide rucsacul! Ma indrept spre iesire unde ma asteapta prietenii mei, ne salutam, multumindu-le ca au fost alaturi de mine! Un frig puternic ma cuprinde, incep sa tremur puternic, n-am mai dardait  asa  niciodata. Il rog pe Costica sa ma ajute, ne strecuram  impreuna in hangar,  unde e din ce in ce mai cald. Cu ajutorul lui ma echipez mai repede, imi pun pe mine folia protectoare, scapand definitiv  de frig. Ne intalnim apoi cu prietenii nostri, mergem in zona  liniei de sosire, unde berea din care am sorbit,  mi s-a parut cea mai buna bere din lume!

Multumesc Fabricii de steaguri pentru drapele si pentru tricoul inscriptionat! Multumesc tuturor romanilor care m-au insotit si  m-au incurajat astazi in aceasta cursa, strigand prin intersectiile Luxemburgului:  Hai Romania!

Iti multumesc si tie Luxemburg, esti mult mai mare decat arati pe harta!

Deschizand televizorul la hotel, era dincolo de  miezul noptii, televiziunea locala transmitea primele imagini  din timpul cursei. Timp de cateva secunde tricolorul Romaniei si drapelul UE, au aparut  in prim plan. Inca o misiune indeplinita!