Maraton Ciucas Trail Running 2010 – Onor Armatei Romane, misiune indeplinita

Pin It

Este data de 31.07.2010.

Cerul senin,  curat ca lacrima, prevesteste o zi ideala pentru alergat. Temerile noastre  privind  necesitatea echipamentului de ploaie, s-au spulberat. De aici, de langa corturile instalate in apropierea salii de sport,  privirile ne sunt atrase ca un magnet de muntii din fata.  Inaltimea din departare, strajuita de grupul de stanci cenusii, va fi escaladata peste cateva ore de maratonisti. Acolo se afla tinta noastra, muntele Ciucas. Despre gradul de dificultate al traseului nu stiu prea multe, pentru ca aseara am ratat sedinta tehnica. Am renuntat la ideea de a petrece noaptea in cort si am mers  impreuna cu  Victor Ilie  la o pensiune.

Victor Ilie  va alerga astazi maratonul cu numarul 102.

De curand s-a intors de la Wellington, Noua Zeelanda unde  a alergat doua maratoane. Acolo l-a prins maratonul cu numarul 100. Este o premiera pentru Romania, fiind primul roman care trece dincolo de graniata celor 100 de maratoane. Felicitari Victore si la mai multe maratoane!  Afland ca aici nu se dau medalii, mi-a daruit  o medalie din Noua Zeelanda, care sa imi aminteasca de maratonul de la Cheia si de maratonul cu numarul 100. Multumesc!

Cazarea la pensiune a fost o alegere inspirata, usile masinii prietenilor mei, cu care am venit din Bucuresti,  s-au blocat, iar cheile  au ramas in contact. Azi dimineata cu noaptea in cap,  cautau cu disperare incaltari de imprumut pentru a lua startul, dublura de chei sosind din Bucuresti, abia dupa pranz. Nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca steagurile si echipamentul meu  ar fi ramas si ele blocate in masina!

Iata-ma cu tricolorul si cu steagul Uniunii Europene la start. Atrag atentia concurentilor, care, macar pentru o clipa, privesc spre drapele si citesc mesajul inscris pe tricoul meu: Onor Armatei Romane! Nici nu banuiesc insa ca astazi, chiar daca unii o fac involuntar, toti vor da onorul Armatei Romane.  Colegii  din Ro Club Maraton s-au obisnuit cu mine, iar mare parte din cei cu care am alergat pe Olimp, asteapta sa repet si aici  isprava cu steagurile. Tot astazi la Sfantu Gheorghe se desfasoara o cursa de semimaraton. Iubitorii de curse montane au ales insa astazi Cheia, cursa seamanand cu o mare provocare, fiind la prima editie, iar cadrul natural prin care se alearga este unic.

Se vor alcatui clasamente pe mai multe categorii de varsta. Ultima categorie, cea de + 40 ani,  putea include inca una sau doua categorii intermediare. E greu sa crezi ca un concurrent de 41 de ani are sanse egale cu unul in varsta de peste 60 de ani. De asemenea exista o traditie ca la finalul unei astfel de curse sa se acorde fiecarui participant o medalie, care sa le aminteasca peste ani de acest moment. Cine nu participa la astfel de curse nu are de unde sa stie. Asisti la scene in care oameni in varsta, si nu numai,  se bucura si plang in acelasi timp ca niste copii, cand primesc medalia. Chiar daca e din tinichea, n-ar da-o pe tot aurul din lume!  E fascinant ce se intampla!  Motivatia pentru a  termina cursa in timpul stabilit de organizatori, este foarte puternica, tinandu-te permanent in “priza”.Insa ca sa primesti medalia, trebuie sa o meriti, sa lupti si sa dai totul.  La final devii  propriul tau campion. Daca stiau ca nu primesc acea medalie,  cel putin jumatate dintre concurentii prezenti astazi aici, nu ar fi luat startul. Am aflat asta  chiar din gura lor.

Mascota competitiei  este foarte prietenoasa, da mana cu toata lumea, facandu-i pe concurenti sa uite si sa treaca peste  aceste lipsuri. Primarul comunei Maneciu rosteste urarea de bun venit si de succes in prima editie a Maraton Ciucas 2010. Start!

Plecam usor, iesind din sosea si intrand pe drumul pietruit, strajuit pe ambele laturi de o multime de pensiuni. Am probleme cu echipamentul. Centura, pe care este agatat  suportul pentru sticla de apa, buzunarele cu geluri si cu aparatul foto, ma incomodeaza, tragandu-ma usor inspre dreapta. Unul dintre tuburile de geluri imi sare din buzunar, dar cu mult noroc il recuperez de la   concurentii din spate. Strang bine snurul saculetului, hotarat ca astfel de incidente sa nu se mai repete. Traversam peste soseaua asfaltata, primind salutul prietenos al politistilor din intersectie. Avem prioritate! Vom face imediat la dreapta, apoi vom intra in padure.  Ascultam sfaturile unui organizator, care  ne indeamna sa ne dozam atenti  efortul, traseul nu-i usor.

Ne afundam in padure. Copacii sunt atat de apropiati unul de altul, incat coroanele lor se unesc, facand imposibil ca razele de soare sa treaca printre frunze, ai zice ca se lasa  seara. Ploile care au cazut cu cateva zile inaintea cursei au transformat drumul intr-un amestec de iarba, apa si noroi, intr-o adevarata mocirla. Caut ridicaturile de pamant, pasesc in echilibru peste ele, reusesc sa evit ochiurile de apa, multumit ca inca picioarele nu-s ude. Ma  strecor cu atentie printre copacii cazuti la pamant, protejandu-mi ochii de crengi. Pe fata mi-au aparut primele urme de transpiratie, iar in spate aud cum  urmaritorii mei gafaie ca niste locomotive. Panta din fata triaza serios concurentii, asezandu-i pe fiecare acolo unde ii este locul.  De data asta am fost mai precaut si n-am plecat prea tare. Observ cum betele de tracking ii ajuta mult pe concurentii din fata,  creindu-le un avantaj serios. Iti trebuie  totusi multa forta in maini, atat pe urcare, cat si pe coborare. Raman surprins sa o intalnesc pe Gianina, asezata pe o panta. Ce s-a intamplat? Oboseala acumulata la Olimp si la Cursa 7500 din Bucegi si-a spus cuvantul. Nu mai pot, am obosit! Organismul, atunci cand acumuleaza oboseala, nu mai raspunde la nici o comanda.

Alerg alaturi de Stan Turcu, pe care indraznesc sa-l scot din ritm si sa ii dau aparatul ca sa filmeze urcarea cu steagurile prin padure.  De acum incolo ii voi “hartui” pe concurentii care alearga pe langa  mine, rugandu-i sa inregistreze cate ceva din cursa. Nu mai  pot tine steagurile sus ridicate, crengile copacilor obligandu-ma sa le trec dintr-o mana in alta, ca la Olimp. Iata si locul in care ne despartim de semimaratonisti, ei vor continua sa alerge in fata iar noi facem la dreapta, luandu-ne dupa indicatoare si dupa fasiile de plastic legate de crengile copacilor, care marcheaza traseul. Pe aceasta coborare se alearga  nebuneste. Imi asum si eu acest risc, tin foarte aproape de concurentii din fata, fiind  scutit de efortul concentrarii la drum.

Trecem rapid prin punctul de hidratare cu apa, luand doar cateva inghitituri din mers, racoarea ne-a ajutat pana acum din plin. Continuam sa inaintam prin padure, urcarile  si coborarile fiind line, traversand prin poienite. Intram pe drumul  forestier, vizibilitatea este buna, de aici  se vad  insirati concurentii. Il zaresc in departare, mult in fata,  din nou pe “nea” Stan,  alternand fuga cu mersul la pas. A pornit prea tare, este timpul sa il ajung din nou,  sa-l fac operator! In fata se aud fluiere si voci care ne indeamna sa tinem ritmul,  mai avem doar un km pana la urmatorul punct de hidratare. Dam nas in nas cu alergatorii care vin din sens invers,  care deja au trecut pe acolo, unde s-au intors. Printre ei iata-l si pe Dan Lixandru, ne salutam, cred ca are doar 10 minute avans fata de mine, ceea ce nu-i  rau.

La punctul de hidratare masa e plina: energizante, apa, glucoza, mere, banane.   Tot aici este si primul punct de control, trecerea fiecarui concurent fiind inregistrata. Pornim din nou.  Din fata vin alti concurenti, care alearga si ei spre punctul de hidratare,  ca niste albine catre stup. Iesim din drumul forestier si incepem a urca. La cateva sute de metri,  doi  jandarmi urmaresc cursa intinsi pe iarba, la umbra unui copac. Ii aud cum citesc pe tricou “Onor Armatei Romane”, amintindu-mi de cursa de la Boston.

Urmeaza o  urcare grea, mi s-a parut ca timp de  vreo 30 de minute am tot urcat si-am tot urcat, ajutandu-ma de un bat. Pentru ca pe munte nu prea merge cu improvizatiile, in palma mi-a aparut o basica, care se sparge, producandu-mi niste usturimi ingrozitoare. Din urma apare hotarata Cornelia, incerc sa-i vorbesc, sa fac o gluma, dar n-are sens, e prea concentrata la cursa.  Ma depaseste la fel ca la Olimp. Face astfel de curse montane de ani de zile, asa ca ziua in care voi putea ramane intreaga cursa  in fata ei, e departe. Din nou urcari si iar coborari, apoi  iata o noua  pajiste alpina.  Soarele straluceste atat de puternic, incat din instinct golesc repede sticla cu apa. Noroc ca urmatorul  punct de alimentare cu apa este foarte aproape. Apa este destula, e rece si limpede, tanarul  din acest punct, umplandu-ne fara zgarcenie bidonasele cu apa de  izvor, care curge la cativa metri, in apropiere.

Urmeaza o noua urcare prin padure, inca avem  nerv, pentru ca beneficiem din nou de umbra iar aerul curat e din belsug.  Alerg cativa metri cot la cot cu un domn mai in varsta decat mine.  Vazandu-mi steagurile ma abordeaza primul: ” Sunteti omul cu steagurile, va stiu de pe  NET!” .  Aflu ca il cheama Arseniu si ca este din Brasov.  Iata-ne sus. De aici, de pe aceasta ridicatura,  se zareste varful  Ciucas, inconjurat de jur imprejur de stanci. Ne aflam chiar la baza lor, sunt aceleasi  pe care le admiram de jos, la plecare. Ma intreb daca trebuie sa ajungem acolo, in varf, deasupra stancilor. Chiar trebuie. Ii vad, apar ca niste mogaldete, incolonate, miscandu-se incet, dar sigur, catre varf.

Iata si ultimul punct de hidratare dinaintea asaltului final. Este cum spun alpinistii, ultima tabara. Cel mai important lucru pe care trebuie sa il iei de aici este APA. Urmeaza cea mai interesanta si mai periculoasa parte a cursei. Dinspre munte dau nas in nas cu primii concurenti care se intorc de pe varf, prin partea lateral stanga a muntelui. Gabi Solomon desi pare rupt de atata efort, are totusi chef sa glumeasca.  Cum e, il intreb?  “Ilie, nci nu banuiesti ce te-asteapta!”   Mi-am dat seama ca nu va fi de loc usor si ca urmeaza partea cea mai grea si cea mai frumoasa a cursei, testul de lupta si de vointa. Un exercitiu de supravietuire in care nimeni nu sta pe loc.

Drumul catre varf se ingusteaza, de jur imprejur se zaresc o multime de creste, care mai de care mai semete. Soarele dogoreste cu putere, meteorologii nu s-au inselat, chiar este  canicula. Vantul sufla foarte puternic, steagul UE mi se desprinde de pe suport, fiind luat de vant, dar am noroc cu tanarul din urma mea, care il prinde. Trebuie sa am mai multa grija, aici sus vantul bate foarte puternic, un pic de neatentie si risc sa raman fara steaguri!. Pentru a ajunge deasupra trebuie sa escaladez pietrele din fata. Domnul Arsene a ramas blocat in drum,  nu mai poate face nici o miscare, l-au apucat carceii. Il depasesc prin dreapta. Drumul dispare, inaintarea se va face de acum incolo printre stanci.  Ma ajut de maini pentru a urca, improvizand  miscari pe care le fac probabil doar alpinistii. Apar primele crampe musculare. Ma intrebuintez din ce in ce mai serios, alternand  pasii mari, sarind ca o capra neagra din piatra in piatra, incercand sa-mi pastrez echilibru. Acolo unde distanta dintre pietre e prea mare si nu pot pasi, cobor printre ele, inaintez catarandu-ma si  ajutandu-ma uneori de maini. Mai e destul pana sus. Nici la Olimp n-a fost atat de dificil!  Iata-ma in sfarsit deasupra stancilor. Uff, se pare ca am scapat! Pana in varf mai am doar cateva sute de metri, iar diferenta de altitudine  sa tot fie de pana in 100 de metri. Am in fata o poteca ingusta dar clar marcata  si fara obstacole.

Iata-ma sus. Reusesc cu mare greutate sa tin in maini drapelele, impotrivindu-ma vantului puternic.  Unul dintre organizatori a pus pe varf  un tricolor. Aparatul meu de fotografiat inregistreaza cucerirea cotei 1954 m a varfului Ciucas .  Am reusit! Fac un tur de onoare tinand strans in maini drapelele. De jur imprejur se vade Romania.

Imi stapanesc emotiile, nu uit ca m-am angajat sa fac aceasta cursa, pentru a aduce un omagiu tuturor militarilor care astazi nu mai sunt printre noi.

Pe platoul ingust  cineva a instalat un cort, in care vantul loveste cu putere. Cativa turisti admira din acest punct frumoasa Romanie! Cata  frumusete de jur imprejur! Dar pentru a te bucura de aceste clipe unice trebuie sa ai curajul sa parasesti orasul si sa urci sus, unde sa dai  ” Buna ziua!” muntelui si oamenilor pe care ii intalnesti.  Nu poti zabovi prea mult,  pentru ca trebuie sa te intorci, ca sa nu te prinda noaptea,  drumul de intoarcere fiind la fel dificil ca si urcarea.

Incep coborarea. Stancile de la urcare au disparut, creind impresia ca tot ce va urma va fi mai usor. Nici gand insa. Urmarind poteca ingusta si abrupta, imi simt genunchii tremurand. Siguranta de la urcare a disparut. Cat pe ce sa ma impiedic de cateva ori, asa ca devin mai prudent si-o las mai moale.

Imi amintesc ca astazi Dana si Andrei Dinu, care au facut parte din echipa noastra de maraton de la Limassol, se casatoresc la Cluj. N-am putut onora invitatia lor la nunta, urcand aici pe Ciucas.  Nu v-am uitat, de pe muntele Ciucas,  prietenii care va cunosc si alearga in aceasta cursa,  va doresc ” Casa de piatra!”.

Sorb ultima picatura de apa din sticla. Un concurent s-a asezat pe iarba, refuzand  sa se ridice. Apa i s-a terminat si nu mai are pic de putere pentru a continua.  N-am cum sa il ajut,  apa mea s-a terminat si ea. Ultima catarare pe sub varful  Ciucas s-a incheiat.  Jos in vale se zareste cabana iar in stanga, pe deal, punctul de hidratare anterior. Pentru a ajunge la el va trebui sa urc din nou. Concurentul din fata mea a luat-o in dreapta evitand dealul si renuntand la ap. Aleg si eu aceasi solutie,  urmandu-l. Doi ciobani mesteresc ceva langa cabana,  care pare abandonata. Nu am rabdare sa astept ca acestia sa imi aduca niste apa, asa ca pornesc mai departe, beneficiind de bunavointa unui turist, care mi-a dat sticla lui cu apa. Eram atat de insetat, incat mi s-a parut ca am baut cea mai buna apa din viata mea! Aflu ca mai jos, in vale, voi intalni un izvor, unde ma voi putea racori din plin. Am ramas  singur pe drumul forestier care coboara prea brusc, piatra imprastiata si nebatatorita fiind un real pericol.  Imi stapanesc cu greu genunchii, obligat   sa alerg si sa franez in acelasi timp.  Constructorii soselei si  utilajele isi fac aparitia, linistindu-ma,  n-am gresit, sunt pe drumul cel bun, pe aici au mai  trecut inaintea mea cativa concurenti. Iata si izvorul!. Ma racoresc cu apa rece, imi umplu sticla si pornesc mai departe, lasand in urma trei concurenti, balacindu-se cu apa.

Ies din drumul forestier, traversez paraul si fac in stanga, indreptandu-ma in directia cabanei  Rosu. Urcam din nou. Probabil ca este acel punct inscriptionat pe harta, “urcare”, din jurul km 34. O crampa musculara pune stapanire pe pulpa piciorului drept, sperindu-ma, n-am mai avut niciodata asa ceva. A trecut insa repede! La scurt timp aceeasi durere o simt si in pulpa piciorului stang. Continu sa urc, facand pasii mici. Ma ajunge din urma Emil Arseniu. Chiar daca da semne ca  si-a revenit din crampe, fiind foarte sprinten,  il aud in fata mea tipand  de durere si scrasnind din dinti. Desi are aproape 65 de ani, nu se lasa! Oamenii in varsta pe care ii admir atat de mult in cursele internationale sunt chiar aici langa noi, trebuie doar sa fim atenti, sa-i pretuim si sa beneficiem de intelepciunea lor.

La fel ca el, undeva in spate,  un alt veteran al curselor de maraton montan, in varsta de  71 de ani, Cristian Chiurlea,   da tinerilor o alta lectie de viata.

Drapelele imi ingreueaza urcarea, obligandu-ma sa le trec frecvent dintr-o mana in alta. Iata-ma sus, a fost ultima urcare. Au urmat cativa km pe care i-am parcurs  fara un prea mare efort, readucandu-ma din  nou la viata. Cobor bucuros panta care traverseaza soseaua de langa cabana Rosu, oprindu-ma in fata ultimului punct de hidratare.  De aici pana jos mai am doar 5 km, trebuie sa urmez semnul albastru de pe copaci. Va fi o coborare care imi va intrebuinta serios genunchii, pe care voi incerca  sa ii stapanesc, fiind  atent sa nu ma  inec ca tiganu’ la mal. Nu  mai am puterea sa ocolesc baltoaca din fata mea, asa ca trec chiar prin mijlocul ei, sub privirile mirate ale concurentilor vecini, incaltarile umplandu-mi-se cu apa si  cu noroi. Ma acompaniaza colegul de club, Marius Cracana, care vad ca are un tonus bun, fiind in mare forma. Inca 2 km! S-a terminat si  coborarea! Pe drumul pietruit caldura a ramas  acum singurul obstacol. Persoanele aflate la iarba verde, ne incurajeaza, strigand spre noi Hai Romania! Altele,  la vederea steagului UE, raman cu gura cascata pe marginea drumului, intrebandu-ma mirate, pe cine reprezint. Cititi cu atentie ce scrie pe tricou.

Pentru ca vad ca prietenul meu are inca resurse sa mearga mai tare, ii pun in mana aparatul de fotografiat, rugandu-l sa mareasca pasul si sa-mi filmeze sosirea. Lui ii datorez filmul din final de cursa. Il aud din departare pe Adi Bostan, care   striga de zor:  Hai Ilie!

Mai am cateva sute de metri. De aici, din sosea, in linie dreapta  se zareste linia de sosire. Cu cat ma apropii mai mult de ea, aud din ce in ce mai clar strigandu-se: “Ilie!”. Sunt prietenii mei de club care imi ies in intampinare,  alergand spre mine. Ne transformam impreuna  intr-un  grup compact, care trece  linia de sosire, fluturand cele doua steaguri.

Romania am reusit! Au urmat stangerile de maini, incurajarile,  felicitarile, iar  la final… Onorul  Armatei Romane!.

Omul cu steaguri a reusit din nou!

Pin It

11 Raspunsuri

  1. stan turcu spune:

    Bravo Iliuta! Sa fii sanatos si sa porti drapelul cu mandrie la cat mai multe maratoane.
    Numai bine!

  2. cezar sachelaru spune:

    Va doresc sa alergati si la urmatoarele 1000 de maratoane cu tricolorul si cu steagul Uniunii Europene. Multa sanatate!

  3. eugenia spune:

    Frumos,frumos,frumos!!!
    Anul viitor ,cu siguranta,vor fi si medalii-SE MERITA!
    Va doresc un “traseu”lung,lung si la fel de frumos:va voi(vom)urmarii cu mult drag!

  4. Constantin Patrascu spune:

    Felicitari Sefu,

    Faina sosirea, personalul armatei romane merita, mai putin conducerea, care accepta desfiintarea calitatii de militari, vor sa faca o armata “civila”, guvernata de legile civile. Rusine Basescu si Boc. Sa va fie rusine, ca vindeti tara si va bateti joc de personalul fost si actual al armatei.

    Vezi blogul Sindicatului Cadrelor Militare SCMD.

  5. georgiana spune:

    Nici nu stiu ce sa mai scriu…decat…. SUNT MANDRA DE DUMNEAVOASTRA!

  6. Marathon Boston 2010-o cursa pentru Romania | Ilie Rosu spune:

    [...] la Bucuresti voi purta un steag prin care voi transmite un mesaj militarilor armatei romane, iar pe cel de-al doilea  steag voi aseza la un loc,  impreuna, emblemele cluburilor de fotbal [...]

  7. Maratonul Moscova 2010, Maratonul international al pacii – o cursa pentru trecut, prezent si viitor | Ilie Rosu spune:

    [...] UE, cu un indemn de convietuire pajnica pentru romani si unguri, apoi un maraton montan pe muntele Ciucas, cu un mesaj pentru armata romana. Mi-am dorit sa fiu primul European care alearga o cursa cu [...]

  8. Nelutu spune:

    Bravo Iliuta,Felicitari,tine-o tot asa.

  9. Maratonul International Bucuresti 2010 – alergare cu tricolorul pe umeri | Ilie Rosu spune:

    [...] facut acest lucru, urcand drapelele Romaniei si Uniunii Europene, aproape de cota 2000 m, in cadrul maratonului montan de la Ciucas, dedicand cursa militarilor romani care si-au dat viata pentru Romania in misiuni de lupta sau de [...]

  10. Se apropie maratonul Bruxelles 2010 | Ilie Rosu spune:

    [...] Baile Tusnad si  supermaratonul Miercurea Ciuc – Romanii si ungurii doar impreuna,  si maratonul montan de la Cheia, cand am urcat pe varful Ciucas, pana la 2000 de metri cu ele – dand acolo Onor Armatei [...]

  11. 2010 la bilant-13 maratoane si un semimaraton in mai putin de 10 luni, pentru Romania | Ilie Rosu spune:

    [...] fostii mei colegi care s-au jertfit in misiuni. Pe multi dintre ei i-am cunoscut.  Prilejul a fost maratonul montan Ciucas, cu start si sosire din/in localitatea Cheia, Prahova.  Mi-am inscriptionat pe tricou mesajul [...]

Lasa un comentariu

Atentie: Comentariile vor fi moderate. Nu este nevoie sa trimiteti acelasi comentariul de mai multe ori