Ilie Rosu

Este data de 03.04.2011.

Imediat dupa incheierea maratonului de la Atlanta, am revenit in Romania, in cautarea solutiei salvatoare pentru a alerga la Santiago de Chile. Astrele au fost de partea mea si de data aceasta, reusind sa obtin si cel mai bun bilet de avion posibil  in aceasta directie,  asa ca  iata-ma in drum spre Santiago de Chile.  O singura problema mai ramanea de rezolvat insa, aceea a inscrierii la maraton. Inainte de plecarea mea la Atlanta am incercat inscrierea OnLine dar conexiunea de Internet s-a blocat. Mai erau atunci o mie de locuri disponibile, asa ca n-am mai insistat, am lasat-o mai moale, cu gandul ca o sa ma  inscriu cand ajung in America. La Atlanta insa, am constatat ca locurile pentru Santiago s-au evaporat in 24 de ore, iar  de atunci orice interventie pentru a ma inscrie, a fost zadarnica.

A urmat escala de la Madrid, urmata de zborul catre Santiago de Chile, mai mult de 13.500 de km de zbor si de intalnirea cu colegii mei, care din Atlanta au venit direct in Chile. Refuzul organizatorilor de a accepta inscrierea mea se baza pe faptul ca in aceeasi situatie cu mine, se aflau  mii de chilieni. Un chilian care a studiat in Romania si care vorbea perfect romaneste, proprietarul unui restaurant, si-a pus in functiune toate relatiile, obtinand acordul organizatorilor pentru a alerga, dar  in afara de concurs. Acelasi rezultat il obtinuse si personalul ambasadei romane din Chile, care a contactat inclusiv Federatia Chiliana de Atletism,  incercand sa ma inscrie.

Am avut momente in care am vrut sa renunt la Santiago de Chile.  Ca sa nu abandonez, Viorica a mers pana acolo, incat mi-a promis ca imi cedeaza locul ei din cursa, fiind dispusa sa alerge neoficial maratonul, pentru ca eu sa pot duce oficial drapelele, iar Daniel m-a incurajat, spunandu-mi in repetate randuri, vino, o sa  rezolvi la fata locului.  I-am pus pe toti pe jar, organizatorii stiau deja de 2 zile ca un roman, vrea sa alerge cu 4 steaguri si insista sa fie  inscris.

Emotionati, cu inima cat un purice, iata-ne  pe toti trei porniti catre locul de inscriere, Maraton Expo. Si pentru ca probabil undeva acolo sus cineva ne iubeste, in dreptul nostru opreste o masina. Maraton? Da, maraton, si urcam. Din vorba in vorba, aflam ca domnul Pedro, soferul masinii, este ca si noi, tot maratonist. Ii povestim ca am venit tocmai din Romania pentru a alerga acest martaton, cat de important este acesta pentru noi, dar  ca avem o singura problema, eu nu sunt inscris. Dupa ce m-a fixat pret de cateva secunde, ne-a s spus  ca el ne va rezolva aceasta problema, avand chiar si o varianta de rezerva, fiul sau  imi va putea ceda locul in cursa. Sa-l cred, sa nu-l cred, dar prea  vorbeste serios si pe deasupra e si foarte convingator.  Ajunsi la Maraton Expo, omul si-a luat treaba in serios, a vorbit cu 2-3 organizatori, explicandu-le: Romania, Chile, ONU,Europa, drapele.  Au urmat cateva poze din cursele mele cu drapele si iata-ma…  inscris.  Doar n-ati venit degeaba tocmai din Romania! Atat eu, cat si prietenii mei Viorica si Daniel, am crezut pana in ultima clipa ca se va intampla o minune, care a venit in doar cateva secunde! Am ramas pe mana lui Pedro, care a finalizat inscrierea mea printr-o strangere de mana si cu o urare: sa reusiti sa duceti maine cele 4 drapele. Cam asta s-a intamplat cu o zi in urma, la inscriere. Ce zi!

Cu noaptea in cap, impreuna cu Daniel Lixandru si cu Viorica Gabrian, plecam spre piata centrala a orasului, ajungand acolo  pe intuneric si printre primii. Muncitorii coboara din masini instalatiile de sonorizare, iar cativa concurenti dau roata pietii, cu echipamentul atarnat pe spate. Timpul se scurge usor, usor,  se aprind luminile, iar   piata se umple de viata. Brazilieni, mexicani, argentinieni, venezueleni, chilieni…care mai de care, dornici sa ne fotografiem impreuna, fiecare cu ce avem mai reprezentativ la noi, drapelele, pentru ca aveau si ei. La microfon se anunta tarile participante, printre ele si Romania.

Ne intalnim cu prietenul nostru Pedro si cu colegii lui de club, CorreCaminos. Facem o fotografie, urandu-ne succes in cursa, dupa care predam echipamentul. Consum in mare graba un baton si un gel ISOSTAR si imi strang mai bine sireturile la pantaloni,  pentru ca incidentul din cursa de la Atlanta sa nu se mai repete. Mai am pentru momentele mai grele din cursa, inca 5 geluri. Locul de start devine dintr-odata supraaglomerat,  reusim cu mare greutate sa ne strecuram catre linia der start. Chile! Chile! striga in cor chilienii, apoi dupa  cateva secunde: Start!

Trecem toti trei prin dreptul liniei de start, desfasor drapelele, incercand sa le fac pe toate patru cat mai vizibile. Dupa aproximativ 1 km ajungem din urma concurentii echipati in tricouri rosii, colegii de club ai lui Pedro. Eram doar eu si Viorica, lipsea  Daniel care vrand  un record personal, a plecat foarte tare. Una dintre concurente care avea un aparat foto la ea, ne face cateva fotografii.

Terminam cu sedinta foto, ne despartim,  luand-o inaintea grupului. Alergam alaturi de semimaratonisti, acestia fiind in numar mult mai mare decat noi. Undeva pe la km 10 stim ca  ne vom desparti de acestia. Observ langa mine foarte multi concurenti fara numar de concurs. Chiar daca  nu s-au putut inscrie, pana la urma  li s-a permis sa alerge, purtand insa  un tricou pe care sunt inscrisi sponsorii maratonului, dar fara a fi inregistrati oficial. Atmosfera se incinge, iar soarele bate cu putere. Ca si la noi, in Bucuresti, in Santiago sunt foarte multi caini fara stapan, diferenta fiind ca sunt mai prietenosi, nu latra si nu musca. Unii dintre ei s-au amestecat printre concurenti, alergand alaturi de ei,  ca o joaca. Atunci cand semimaratonistii au schimbat directia de alergare catre  stanga, despartindu-se de maratonisti, unii dintre cainii au facut la fel, luand-o in stanga sau inainte, probabil functie de simpatiile lor fata de concurenti. Aplauze, urale si indemnuri in fiecare intersectie.

Punctele de hidratare sunt din 3 in 3 km, iar apa si bauturile energizante, desi e cald,  sunt mentinute reci. bine Ori de cate ori apelez la gelurile ISOSTAR luate cu mine in cursa, ma simt mai bine. Le-am luat la km 10, 20, 25, 30 si 35.

Este atat de cald afara incat  pe cozorocul sepcii transpiratia se prelinge continuu, de parca cineva ar turna apa de sus, cu o cana. La km 21 trecem pe sub un pasaj, iesirea si urcarea din acesta, epuizandu-ne pe toti. Copacii de pe marginea soselei devin din ce in ce mai desi si sunt salvarea noastra, cautandu-le umbra. Aud strigandu-se de pe margine Alina, Andreea!  Ce sa fie? Da, scrie pe sapca mea, numele fetelor mele, iar pentru spectatorul care a strigat, inalt cat mai sus drapelele. Oricat as vrea sa ma misc de repede, nu reusesc. Am schimbat fusul orar de cateva ori in doua doar saptamani iar oboseala isi spune acum cuvantul. Parca am plumb in picioare.
O doamna din grupul Pedro ma ajunge din urma, apoi ma depaseste,  strigandu-mi Go Romania.
La km 33, de mine se lipesc doi concurenti, ambii fara numar de concurs. Unul dintre ei, atras de drapelul ONU ma intreaba daca fac parte din Fortele ONU, el prezentandu-se ca  ofiter in fortele aeriene chiliene. I-am explicat ca si eu sunt ofiter, dar  in rezerva si ca am lucrat in fortele Aeriene Romane. Celalalt este student. Amandoi s-au incurajat unul pe altul, iesind impreuna din momentele de mare dificultate ale cursei. Ofiterul are in mana un aparat de fotografiat, asa ca il rog o  fotografie.

Am fost inspirat, pentru ca imediat dupa aceasta, bateriile s-au consumat. Ne apropiem de zona centrala a orasului. In departare se zareste cea mai inalta cladire din oras, una aflata in constructie, despre care se spune ca va fi cea mai inalta cladire din America de Sud.

In fata, undeva pe aproape se afla si ambasada Romaniei, stiu ca personalul ambasadei va fi pe traseu, sa ne incurajeze. Cladirile cresc, vazand cu ochii. Iata-i si pe ai nostri, echipati in tricouri galbene, pe care scrie mare Romania. Sunt in jur de  zece, Hai Romania, Romania, Romania! Disting bine pe doamna consul si  pe doamna consilier comercial, cu care ne intalnisem cu o zi in urma, la ambasada.
Ne indreptam spre zona centrala. Ofiterul chilian fiind a fost de acord cu propunerea mea ca sa trecem impreuna linia de sosire. Inca 2 km! Lumea ne aclama si ne incurajeaza.

“Yes, I can!”, “Yes, I can!”, aud strigandu-se din spate. Scria pe spatele tricoului meu. Intorc capul si il zaresc pe Pedro,  binefacatorul meu de la inscriere. Alergam acum cot la cot. Din cand in cand isi consulta ceasul,  mareste ritmul, tragandu-ne si pe noi dupa el.
Hotaram trecem toti trei, impreuna, linia de sosire. Ofiterul in stanga mea cu mana pe drapelul ONU iar Pedro in dreapta mea, tinand de drapelul Chile. Undeva in fata,  scrie mare, km 42. Incerc sa iau o pozitie ca de onor, ridic  drapelele si  sustinut de cei 2 chilieni, maresc  viteza, ajungand repede sub poarta si asteptand sa vedem in fata noastra ultimii 195 de metri. Nu a fost acolo finalul, ceea ce am vazut noi era doar o reclama, iar linia de finish o zarim undeva in fata, la mare departare.

Revenim in vechea pozitie, strangem puternic din dinti, incercand sa mentinem acelasi ritm pana la final  (Video-minutul 3:10). Inaltam din nou drapelele si trecem linia de sosire Impreuna. Medaliile! Frumos, primesc medalii si cei care au alergat fara numar de concurs. Ne felicitam, ne luam la revedere, ramanand ca INTERNETUL sa fie locul virtual in care sa ne intalnim din nou. Doi oameni admirabili, de la capatul pamantului, pe care probabil nu-i voi mai vedea niciodata, dar de care imi voi aminti cu emotie peste ani. Voi incerca sa ii caut si sa comunic cu ei, pentru ca si-au pus amprenta pentru totdeauna, pe aceasta cursa. In plus, Pedro, ne-a promis ca va face tot ce este posibil ca, nu peste mult timp, sa ajungem Impreuna in Antarctica, trei membri ai Ro Club Maraton si trei membri ai CorreCaminos! Da, ar fi foarte frumos si am demonsta ca Granitele nu sunt limite, desi  poate, chiar am  demonstrat astazi, prin atitudine si prin prezenta noastra aici.

Asa cum am declarat inainte de startul acestui maraton, dedic aceasta cursa Armatei Romane, tuturor militarilor care s-au jertfit pentru prestigiul Romaniei in misiuni, atat in tara cat si in strainatate, si tuturor militarilor din Fortele ONU care au cazut la datorie pentru mentinerea pacii in lume. Respectul meu pentru toti acesti eroi, in  memoria lor am reusit  sa flutur drapelele, timp de 4 ore si jumatate,  pe strazile orasului Santiago de Chile. In mare parte cred ca chilienii au inteles mesajul meu de pace si de prietenie. De asemenea multumesc lui Pedro pentru ajutorul acordat, iar prin el, tuturor chilienilor care ne-au incurajat in aceasta cursa.

Multumesc CASSIDIAN pentru sustinerea si sprijinul acordat.

Foarte multi concurenti ma felicita dupa cursa pentru curajul de a lua cu mine atatea drapele. Unul dintre ei ma opreste, explicandu-mi ca drapelele mele l-au motivat intr-atat, incat nu s-a mai oprit, desi voia sa faca asta. A urmarit varful lor 21 de km, inca de la iesirea din pasaj, reusind sa tina acelasi ritm cu mine si sa termine la cateva secunde in urma mea.

Alte fotografii, urmate de noi stangeri de mana, dintre care una cu organizatorii maratonului si alta cu un spaniol din tara Bascilor, care a tinut mortis sa fluture drapelul Uniunii Europene. Acesta  ne-a povestit cum a plans in doua randuri pentru fotbal, prima oara  cand Steaua Bucuresti a castigat Cupa Campionilor  in anul 1986 in meciul cu Barcelona si a doua oara cand tot Steaua a eliminat  in anul  2005 Valencia, in Cupa UEFA. Si eu, ca stelist, imi amintesc cu cata intensitate am trait acele clipe.
Un zbor de 27000 de km, pentru a alerga 42 de kilometri! In final a  meritat.

Haide Romania, urmeaza-ne, nu te lasa!