Primul maraton oficial a fost la Budapesta – cursa vietii

Pin It

Iata ca a venit si ziua in care “Caravana – Maraton Budapesta” se pune in miscare. Impreuna cu doi prieteni care au crezut tot timpul in  mine Dogaru Vasile – omul care a escaladat Everestul si partenerul meu de antrenament din scoala militara si Ionel Pisica – colegul de banca din aceeasi scoala,  am pornit. Constientizam ca deplasarea cu masina pana la Budapesta va fi  obositoare si de aceea inoptam la cabana Himalaya. In  linistea noptii, doar nechezatul cailor ne tulbura somnul. Si a doua zi plecam mai departe.

Trecem prin Targu Mures si Reghin unde primim incurajarile unor fosti colegi de serviciu. Intre Cluj si Oradea ne oprim si inoptam la Misu la Munteni o zona de munte desprinsa din povesti parca. Suntem inconjurati din toate partile de munti cu pante abrupte. Iar aici cand ploua te linistesti, de parca ai fi undeva la terapie. A doua zi traversam Oradea, iesim din tara prin vama Bors si tinem directia catre Budapesta.
Parcurgem in scurt timp drumul pe autostrada si ajungem.

Ne cazam la hotelul Stadion.   Doua zile a plouat continuu, vizitam putine obiective turistice si nu prea ma pot antrena. Daca vremea va continua sa fie la fel de capricioasa pe timpul cursei, atunci va fi vai si amar de noi, concurentii.

Sambata m-am inscris oficial, mi-am luat numarul de concurs si chip-ul (un dipozitiv electronic pe care se inregistreaza datele concurentului si timpul avut in anumite puncte de pe traseu), care va fi legat de sireturile adidasilor.  Organizarea este impecabila. Pe inserat toti cei inscrisi am participat la o masa festiva – Pasta Party, in care concurentii au avut posibilitatea sa se cunoasca intre ei si sa consume un minim de paste si lichide, atat de necesare in cursa care va urma. O formatie a cantat tot timpul si a creat o atmosfera placuta.   Maine, toti cei prezenti in acest cort, vom alerga umar la umar intr-un spirit de fair-play,  intr-o cursa in care nu vor exista invinsi si in care nimeni nu va pierde. Va fi o cursa numai de invingatori. Pana si cei ce vor abandona vor fi  niste invingatori.  Am avut ocazia sa-i vad inainte cu 2 sau 3 km de finalul cursei abandonand sau luptandu-se sa treaca linia de sosire.

Astazi este ziua cea mai mare. Ajungem din timp in Piata Eroilor. Timpul este racoros, cerul este senin, semn ca va fi bine pentru toata lumea. Mascota mea va fi de azi inainte o capra neagra din Bucegi, o raritate, foarte greu de fotografiat, avand si ceva in comun cu numele clubului al carui membru sunt, ECO-ALPIN. Ma echipez si fac cateva poze cu mascota si cu tricolorul  Romaniei. Il intalnesc pe Cosmin la linia de start, baiatul cu care m-am antrenat de cateva ori in parcul Titan. Pare in forma si e optimist. Tobele bat si vestesc apropierea startului. Si pornim. Mii de participanti se pun in miscare.

Pe de o parte si de alta a traseului multimea aplauda. Nu mai conteaza tara  de unde vii, ca esti maghiar, roman, francez sau italian,  important este ca esti acolo si ca ai avut curajul sa participi. Strazile pe care ne deplasam sunt inundate de tricouri multicolore. Sunt impresionat. Persoane de toate varstele, tineri, femei si barbati, s-au pus in miscare, alergam impreuna si auzim incurajarile trecatorilor, “haida, haida!”. Sunt impresionat de strazile drepte si cladirile impunatoare, cu ziduri groase si cu o arhitectura specifica intalnite  la tot pasul, ceva in genul cladirii Bancii Nationale de la noi. Fiecare strada are un specific anume care se pastreaza pe tot intinsul ei. Nimic nu a fost construit la intamplare. Toate cladirile parca au fost construite in acelasi timp si in baza unui proiect unic. Drumul prin centrul orasului este antrenant, in intersectii vezi o multime de statui si de monumente, ca cele de la noi de la Universitate. Sunt multumit de ceea ce vad.

Ajungem pe malul Dunarii si o luam spre dreapta. Suntem loviti de un vant aspru si rece, dar ne obisnuim repede cu el si incepem sa intram in ritmul nostru normal. Trecem prin fata Parlamentului, o cladire  impunatoare, cu o arhitectura deosebita, aristocratica, atractia orasului si cred ca nu intamplator am trecut de cateva ori prin fata ei. Din 5 in 5 km sunt organizate puncte de alimentare cu apa.  Aici te poti hidrata si consuma ceva pentru a putea continua cursa. Tot timpul am preferat  apa si bananele.

Ajungem la insula Margareta, o portiune de pamant inconjurata de apele Dunarii. Intram pe un pod  si de la jumatatea acestuia ajungem pe insula. Pare o zona de agrement, un parc cu multe alei si multa verdeata, in care se face mult sport. Ajungem in capat, traversam un alt pod si revenim pe malul Dunarii, ne intoarcem, alergand acum paralel cu insula, catre directia Parlamentului. Parcurgem multi km, ritmul meu e bun si e asemanator cu cel de pe timpul antrenamentelor.

O domnisoara ma intreaba ceva in maghiara, ii raspund si reusim sa ne intelegem in engleza. Timp de vreo 7-8 km am alergat impreuna. O chema Anett si facea parte dintr-un club sportiv din Budapesta. Stabilisem ca la sfarsit, daca terminam cursa, sa facem o poza impreuna. Pe traseu multa lume  o incuraja. Mi-a spus ca erau colegii ei de antrenament. Din nefericire pentru mine, o durere in pulpa piciorului drept a dat semnalul de alarma, avertizandu-ma  ca trebuie sa reduc ritmul. Asa ca Anett si-a vazut de drumul ei distantandu-se din ce in ce mai mult  de mine. M-a prins din urma si Cosmin, mi-a zis ca am un ritm bun si sa incerc sa il pastrez. Din pacate durerile persista, se accentuiaza si seamana cu  niste impunsaturi. Niciodata nu am mai simtit asa ceva. Am intrat in panica. Ar fi un dezastru daca voi fi  nevoit sa abandonez! Trebuie sa ies din incurcatura si sa gasesc mijloacele prin care sa ajung la capat.

Traversam podul pe celalalt mal al Dunarii si ne deplasam  in aceeasi directie multi km. Apoi drumul continua dealungul unei cai ferate si printr-un cartier. Trecem pe la un punct de control in care se auzeau puternic piuiturile aparaturii care preluau si prelucrau informatiile de la chip-urile concurentilor. Eram probabil la jumatatea cursei.

Am intors si am intrat pe cealalta banda de circulatie. Abia acum vedeam cat de multi concurenti am in spate. Am timp sa le privesc fetele. Toata lumea este concentrata pe cursa, unii sunt in echipa, merg grupati si alearga in acelasi ritm. Ii tradeaza doar faptul ca au acelasi tip de echipament. Un alergator impinge un carucior in care este un copil mic, probabil cu un handicap. Citesc pe chipul lui dorinta de a termina aceasta cursa de maraton si de continua  sa lupte la fel  si in viata de zi cu zi. Observ doi concurenti cu handicap in carucioare care cu ajutorul mainilor pun in miscare un dispozitiv care face ca rotile vehiculului  lor sa se deplaseze. Sunt sigur ca aceasta cursa ii va ajuta sa treaca mai usor peste handicapul lor fizic. Multi oameni obisnuiti, care ca si mine, probabil au visat sa faca maratonul. Nu conteaza daca miscarile lor sunt dezordonate, de  ai senzatia ca picioarele au luat-o inaintea corpului, ii aud scrasnind  din dinti si ii vad ca inainteaza. Toti ne dorim acelasi lucru, sa vedem mai repede linia de sosire si s-o trecem. Dar mai e mult pana acolo. Un alt alergator alearga cu corpul intr-un cub. Se chinuia si cred ca voia sa transmita un  mesaj pe care nu l-am inteles.  Pe multi ii vad deja oprindu-se si citesc disperarea pe chipul lor. Trec pe langa ei, nestiind niciodata daca au reusit sa reia cursa sau daca au abandonat.

Traversez din nou podul pentru a intra pe malul Dunarii. Pentru mine acum au aparut cu adevarat carceii. Sunt atat de concentrat incat nu aud indemnul prietenilor mei, care au venit sa ma incurajeze si pe langa  care am trecut la cativa metri. Mai tarziu mi-au spus ca au crezut ca voi abandona. Imi inving durerea si continuu pana aproape de insula Margareta unde intoarcem din nou. Ma prinde din urma alergatorul care tragea dupa el balonul rosu, cel care indica ritmul de 3 ore si 30 de minute. Este clar ca acest timp l-am ratat astazi. Imi gasesc un ritm mai lent si reusesc sa  scap de dureri si iata ca pot continua! Reintram prin oras si imi dau seama ca nu mai sunt multi km, cred ca  au mai ramas in jur de 5. Tresar pentru ca cineva din multime striga  “Ghere URBAN!”, iar pe spatele tricoului meu este inscris numele firmei la care lucrez, URBAN. Si chiar ca aveam nevoie de incurajarea asta, a venit exact la timpul potrivit.

Multi sunt cei care ma depasesc si sunt de toate varstele, semn ca s-au antrenat mai bine. Pe altii ii depasesc eu. Din ce in ce mai multi se opresc. Crampele musculare ii blocheaza. Efectiv nu te mai poti misca. Nu ai de ales, ori te opresti si te rogi sa iti treaca durerile pentru ca apoi sa continui din nou sa alergi, ori o iei la pas spre linia de sosire, dorindu-ti sa ajungi acolo inainte de scurgerea celor 5 ore si jumatate, limita impusa de organizatori pentru a putea fi clasificat la finalul cursei. Pe unii ii vad blocati in mijlocul soselei, ingroziti pentru ca chiar vor trebui sa abandoneze iar pe altii ii vad cu lacrimi in ochi sperand inca.intr-o minune. Si erau atat de aproape!
Acei cateva sute care au abandonat sunt pentru mine ca niste invingatori. Au incercat sa se intreaca pe sine dar azi nu au reusit. Sunt convins ca aceasta cursa nu a fost ultima pentru ei. O vor lua maine din nou de la capat., vor munci mai mult si vor reusi. Oricare dintre concurenti ne puteam numara printre ei.
Ajung la Piata Eroilor si citesc pe placuta indicatoare ca sunt la km 41. Mai am doar un km! Ma deplasez pe aleile parcului si caut linia de sosire. Dupa o curba, in sfarsit iat-o! Intru pe culoarul care desparte maratonistii de cei care alearga distanta de 30 km, vad ceasul care indica timpul de 3 ore si 48 de minute si mai aud doar crainicul cursei, care anunta in limba engleza, ca acum a trecut linia de sosire Rosu Ilie din  Romania. Mai fac cativa pasi si o domnisoara din randul organizatorilor se apropie de mine si ma trezesc la gat cu o medalie pe care sunt inscriptionate cuvintele Budapest Maraton 2008, Editia 23. Nu reusesc sa ma stapanesc si las o lacrima sa cada.  In sfarsit am reusit! Acum inteleg dorinta unora de a face un maraton. Esti tratat la final ca un campion! Este atat de frumos sa ai la final o medalie la gat si sa simti ca esti respectat! Asa reusesti sa uiti prin ce chinuri ai trecut in cursa si gasesti energia necesara sa te gandesti la o noua cursa.

Sunt solicitat sa dau un interviu unei fotoreportere din Ungaria, reusesc sa exprim ceva, in sensul ca sunt la primul meu maraton oficial din viata mea, ca mi-a placut Budapesta. Apoi mi-a cerut voie sa imi faca o fotografie. Dupa aceea mi-am dat seama ca nu aratam prea bine si ca nu prea era momentul unei sedinte foto. Tricoul avea probabil mult prea mult material sintetic si era patat de sange.
M-am reintalnit cu prietenii mei care s-au bucurat mult pentru ca am trecut linia de sosire. Am predat Chip-ul, l-am cautat cu privirea pe Cosmin, nu era, m-am uitat dupa Anett, la fel, nu era, voiam totusi sa fac acea fotografie promisa in timpul cursei. Mai tarziu am aflat ca au terminat inaintea mea si probabil acum sarbatoresc in multime finalul de cursa. Acesta a fost episodul Budapesta, care a insemnat primul meu maraton si care chiar a fost prima  cursa a vietii pe care nu o voi uita niciodata!

Ne-am deplasat la hotel, m-am refacut un pic, ne-am facut bagajele si la ora 17 am plecat spre Romania. Dupa 3 ore de mers, eram deja la vama Bors. Am zabovit un pic pe la colegul nostru de scoala militara, Tibi, fost partener de antrenament si el pe vremuri, am facut cateva poze cu medalia obtinuta.  Satisfactia cea mai mare a fost aceea ca, baiatul lui care tocmai castigase un cros in oras, a fost foarte interesat de maraton si a insistat sa fie fotografiat cu medalia la gat. Acum sunt sigur ca i-am transmis microbul “Maraton” si ca Oradea va avea peste cativa ani un mare maratonist.
In noapte, tarziu,  ajungem din nou la Munteni la casa lui Misu unde inoptam. A aflat si el ca obiectivul a fost indeplinit. Dimineata plecam din nou, trecem prin Turda unde ne intalnim la primarie cu un alt coleg de-al nostru, Bubu, apoi prin Reghin si Targu Mures, iar seara tarziu ajungem la Brasov. Aici caravana se desparte Vasile se indreapta spre cabana iar eu si Nelutu luam drumul capitalei.  Spre miezul noptii, in sfarsit ajungem in Bucursti.
De aici va salut si nu uitati:
Daca vrei poti. Nimic nu e imposibil, si .. niciodata nu-i prea tarziu sa poti si sa vrei si tu. Daca ai avut vreodata vreun vis si ai renuntat sa lupti pentru el, nu uita ca acesta mai poate deveni realitate numai daca vrei si tu!

Si pentru ca imi doresc sa ma numar printre participantii la prima editie a maratonului International Bucuresti, la doar o saptamana de la maratonul de la Budapesta, mai vreau inca unul pana la maratonul de la Atena. Am mai repetat la antrenamente o singura data acest scenariu, la Rasnov, si a mers. Prieteni va astept pe toti duminica 12 octombrie, ora 09.30, la Maratonul International Bucuresti!

Aici puteti vedea imagini video de la maraton.

Sosirea mea este la 03:48:50.

Pin It

8 Raspunsuri

  1. Marian ONOFRIEVICI spune:

    Cine isi ingroapa visele se ingroapa pe sine.
    Ilie are vise si asta il va ajuta sa castige batalia cu sine insusi.
    I always will keep my eyes on you, my friend. Quitters never win, but winners never quit!

    Marian

  2. Sorina spune:

    Te felicit si ne vedem la maratonul de pe 12.10, eu la cursa Cursa Populara (Fun Race).
    Datorita tie incep sa ma gandesc serios sa ma reapuc de alergat(in copilarie am facut atletism).
    Iti doresc succese si la Bucuresti si la Atena….si sa ne mai intalnim in parc la anternament chiar daca eu acum mai mult merg decat alerg.
    Cu bine…si salutari de la toti fostii colegi din CC.

  3. Costica spune:

    Succes maine Sefu !

    Va tin pumnii si o sa fiu pe traseu maine sa va incurajez.

    Sa nu fortati decat cat este nevoie. Sa va pastrati pentru ATENA, marea confruntare. Va tine pumnii si Adelin (20.03 – “pestisorii”).
    PS. Medalia de la Budapesta are nevoie de o surioara din Bucuresti. Numai de bine !

  4. Cosmin spune:

    Salut Ilie,
    Daca tot m-ai pomenit in frumoasa ta poveste tin sa te felicit si eu si sa iti doresc la mai mare. Sa nu uit – te-am asteptat la sosire, chiar am auzit cand ai sosit insa se pare ca era prea multa lume acolo ca sa dam unul de altul. bafta la Bucuresti. Ne vedem la start.

  5. cami spune:

    iti urmaresc constant site-ul si ma bucur tare mult pentru tine.Sunt impresionata pana la lacrimi cand citesc si vreau sa te felicit pentru ceea ce ai reusit.Te imbratiseaza, Cami.

  6. Dupa 30 de ani | Ilie Rosu spune:

    [...] in aer liber, nu uit la plecare, sa iau cu mine medaliile de la concursurile de maraton, de la Budapesta, Bucuresti, Atena, Paris, Madrid si Miercurea Ciuc, pe care sa le agat la gatul colegilor mei. Voi [...]

  7. Maratonul de la Atena - vis implinit | Ilie Rosu spune:

    [...] ultimile 34 de zile am facut 3 maratoane internationale oficiale: Budapesta, Bucuresti si Atena. Timpul de 3:30 ramane un vis pe care cred ca il voi implini in anul 2009. Ii [...]

  8. Dupa 30 de ani | Ilie Rosu spune:

    [...] in aer liber, nu uit la plecare, sa iau cu mine medaliile de la concursurile de maraton, de la Budapesta, Bucuresti, Atena, Paris, Madrid si Miercurea Ciuc, pe care intentionez sa le agat la gatul [...]

Lasa un comentariu

Atentie: Comentariile vor fi moderate. Nu este nevoie sa trimiteti acelasi comentariul de mai multe ori