Ilie Rosu

Este data de 07.05.2011.

Am evitat mult timp sa discut despre participarea mea la maratonul de la Moieciu, pentru ca stiam ca ar fi fost o mare nebunie.  Concentrat pe proiectul “Granitele nu sunt limite”,  impreuna cu Viorica Gabrian si cu Daniel Lixandru, am tras tare, reusind  sa finalizam impreuna, alergarea pe ultimul continent locuit, Oceania.   Maratonul Rotorua, din Noua Zeelanda,  s-a incheiat  cu o saptamana in urma, iar drumul de intoarcere a fost unul lung si obositor si  cu schimbari importante de fus orar.

Intregul proiect a insemnat  peste 100.000 de kilometri de zbor,  6 mari schimbari de fus orar: Bucuresti-Atlanta – Bucuresti-Santiago de Chile – Bucuresti-Rotorua/Noua Zeelanda-Bucuresti.  Pentru mine a fost un veritabil tur de forta, efectuat  in mai putin de 5 luni, in total  8  maratoane alergate, de la 15.01.2011, pana in prezent, cu trei sau patru drapele in maini,  pentru Romania, luand in calcul si cursa de la Moieciu. In perioada 03.04.2011-07.05.2011, a fost pentru mine o mare concentrare de maratoane, cinci:  Santiago de Chile, Cluj Napoca, Belgrad, Rotorua/Noua Zeelanda si Moieciu. “Granitele nu sunt limite”, s-a incheiat, iar ce a  fost de demonstrat, s-a demonstrat. Uitandu-ma in urma, imi dau seama ca nu prea aveam ce cauta la Moieciu.

Ii cunosteam insa bine,  pe organizatorii maratonului Moieciu, surorile David, Adi Bostan si  familia Orleanu, cu cele doua “vuvuzele” ale lor. Alergasem impreuna la maratonul de pe muntele Olimp. Le-am promis atunci, ca intr-o zi voi veni cu steagurile mele si le voi flutura prin muntii din zona Moieciu, asa ca n-am mai stat prea mult pe ganduri si am venit, incalcand multe reguli, bazandu-ma pe faptul ca oricat ar fi de greu, bucuria de la final va fi  mare.  Cu o seara in urma, am ajuns la Moieciu, impreuna cu Serban Damian si cu Marian Tudorica, luand in direct, de la fata locului,  pulsul maratonului, ce avea sa inceapa a doua zi. Singura necunoscuta ramanea vremea, una foarte rece inainte cu o zi, care ne-a  taiat  la toti din entuziasm. O multime de cunoscuti, care mai de care mai curiosi, daca am venit cu steagurile. Bineinteles ca le am la mine, am de data aceasta trei, adaugand langa  drapelele Romaniei si UE, un drapel ONU, care va alerga primul lui  maraton montan.

Noaptea am petrecut-o la cabana Himalaya. Vasile, prietenul meu m-a saltat de la Moieciu, ducandu-ma la cabana de langa Rasnov, pe valea Glejariei, la  “Punctul Zero”, cum ii spunem noi, acolo unde a inceput pentru prima oara nebunia cu maratoanele.  Cu bateriile incarcate, a doua zi am revenit dis de dimineata in zona liniei de start. Steagurile tarilor participante, confectionate de Fabrica de Steaguri, vreo 17, plus ale mele. Depun spre pastrare rucsacul, in sala in care s-au facut inscrierile. Fac apoi un tur de forta cu drapelele printre concurenti pe care ii salut. Printre ei iata-l si pe George, Cosarul, cum ii spunem noi. Admira aparatul meu de fotografiat, care seamana leit cu acela pe care l-a uitat intr-un taxi, in Bucuresti, la serbarea Ro Club Maraton. Observ ca are in spate, rucsacul de la Roma, unul, la fel ca al meu. Din multime ies invitatii sositi din Grecia, de la Litovoro, amintindu-si ca am dus drapelul tarii lor, pana sus, pe muntele Olimp. A urmat  o fotografie, in care ne-am acoperit de  steaguri. Iat-o si pe Valeria van Groningen, care va alearga astazi crosul de 14 km. In schimb Stan Turcu, va face  toate cele trei bucle.  Bafta “nea” Stane!

Pe tricoul meu am astazi inscriptionat pe lateral, numele cluburilor mele, Ro Club Maraton si Eco Alpin si central, mesajele “Citadela”, “Romania – UE – ONU – Impreuna”, “Impreuna salvam Muntii” si “Peace and Friendship”. Un tricou cu insemne, ca pe  o masina de  Formula 1, pentru care am primit nenumarate observatii.  Si nelipsita sapca verde, cu Urban, cluburile si numele fiicelor mele, Alina si Andreea.  Cam sunt gata.

Zgomotul de dinainte de plecare si… start. Inaintam pe sosea, alergand grupati, sa fi fost doi kilometri?  Turisti si locuitori ai  zonei, raman tintuiti in loc, surprinsi de multimea participantilor.  Mariana Bazavan ii indeamna, haideti, apaudati, iar oamenii prind curaj si incep sa strige si sa aplaude. Hai Romania! Bravo! Un roman adevarat! Steven van Groningen, trece in fata mea, dar avem timp sa schimbam cateva cuvinte din mers, alearga astazi prima bucla. Facem la dreapta, trecem puntea din lemn si incepem a urca. Gafaim. Inca nu ne-am incalzit suficient de bine.  Alergatorilor cu bete, le este mult mai bine, par mai indrazneti si au si  spor. O urcare prin padurea defrisata, care nu se mai sfarseste. Desi este racoare, imi dau seama ca timpul este tocmai  bun de alergat. Preventiv, m-am imbracat  mai gros, dar sper sa-mi faca bine pe final, cand se anunta ploaie.  Iat-o din nou pe Mariana langa mine, certandu-l intai pe concurentul care incepuse sa ma descoase, vrand sa afle cat mai multe despre cursele  cu steaguri, apoi pe amandoi, nu mai vorbiti, aveti de tras si sunteti abia la inceput. Urcari, coborari, puncte de hidratare, incrancenari, drapele, scrasnete din dinti si sarituri lungi peste ochiuri de apa. Coborarea de la finalul primei bucle, este una foarte abrupta, o fac cu prudenta, lasandu-i pe cei mai curajosi sa-si incerce limitele si sa ma depaseasca. Iata-ma in sosea, doar cativa metri si prima bucla s-a incheiat. N-a fost chiar asa de rau.

Urale si aplauze pentru concurentii  care au incheiat si pentru curajosii care vor mai au de parcurs inca doua bucle. Cel mai optimist si mai viu  loc din Romania!  Chiar daca ai avea intentia si ai vrea sa te opresti, n-ai cum, pentru ca prietenii de pe margine sunt cu ochii pe tine. Doar un pahar cu apa si o iau din loc, urcand acum muntele din fata. Greu la deal! Cu Liviu Bica langa mine timpul trece mai repede, avem ce discuta, pentru ca am participat la multe curse impreuna. Cateva crampe musculare il fac insa pe acesta sa ramana putin in urma. In departare latratul unui caine ciobanesc, aflat in lant, ma face atent. Traseul face brusc catre  stanga. In departare, in fata noastra, din directia din care latra cainele, cativa concurenti se intorc din drum, gresisera saracii drumul si noroc cu cainele care i-a facut atenti, intorcandu-i din drum. Cobor in mare viteza muntele, ispitit de alergatorii din fata, reusind cu mare greutate sa-mi controlez genunchii. Fata de ei, duc in plus cu mine si steagurile, pe care le tin infasurate si intr-o singura mana. Soseaua, cateva zeci de metri cu ochii atent la masini si punctul de hidratare. Apa, fructe, lamai, cam tot ce-ti trebuie pentru o  refacere rapida. Ca la cursele montane adevarate! Genunchii imi tremura, da, am fortat prea tare pe coborare.

Indreptandu-ma spre Fundata, am companie un tanar din Galati, care lucreaza in Bucuresti. Se afla la primul lui maraton, pe care este hotarat sa-l termine. Gasim o cunostinta comuna din armata, despre care tot discutam. Bate vantul, iar steagurile  flutura! Cea-u-seeees-cu- Ro-ma-niiiia, incep sa cante cativa muncitori de la depozitul de lemne. Chiar daca urcarea este lina, aproape toti concurentii par epuizati, deplasandu-se incet, la pas. Unii se  folosesc de bete,  marind vizibil  distanta fata de alergatorii din spate. Unul dintre ei, ma depaseste prin stanga, strigandu-mi  mai in gluma mai in serios:  Onor Armatei Romane!

O masina opreste in fata noastra, iar din ea coboara nepotii mei, Cristina si Florin, ne-am inchipuit ca ati putea fi pe aici, nu puteati lipsi.  Isi ofera serviciile sa ma duca cu masina pana sus, dar bineinteles ca refuz, cum sa-mi fur singur caciula?  Sireturile la incaltari mi s-au desfacut, ma opresc, sprijinindu-ma de un parapet, rugandu-l pe colegul de langa mine, sa tina putin de drapele. S-a oferit sa ma ajute si sa le duca pana sus.  Imi este greu dar trebuie sa le car singur, cine stie poate voi reusi sa omologhez aceste curse cu drapele si n-as vrea sa existe nici o umbra de indoiala, ca am trisat si ca nu le-am dus tot timpul.  Imi povesteste ca are in rucsacul de la spate, doua sau trei stegulete, dintre care unul este al unei asociatii din care face parte. Pe el se afla semnaturile tuturor prietenilor de acolo, care sunt alaturi de el si il sustin in prima lui cursa de maraton. Dupa cursa  le va arata  steguletul victorios.

Un nou punct de hidratare. Multa lume isi trage aici sufletul. Printre ei Liviu Chirila care pare darmat. . L-a salvat cineva in drum care i-a oferit un gel. Din spate, iata-i apropiindu-se, pe Liviu Bica si pe concurentul cu barba alba, inginerul Constantinescu, incurajandu-se reciproc, doar nu ne-o intrece asta cu drapelele! Desi plec primul de la punctul de hidratare, sunt prins repede de cei trei, apoi depasit. Dupa un kilometru in fata mea apare din nou Constantinescu,  gafaind si speriat,  gresise pentru a doua oara drumul! O multime de fotografi pe traseu, de la care sper sa obtin cateva fotografii din cursa. Incurajari,  aprecieri, bravo, Romania!

Jos in vale se aud din nou voci la microfon. Prezentari si  cele mai frumoase cuvinte  la adresa concurentilor din elita maratonului montan de astazi, care probabil incheie cursa. Greu la vale! Inca cativa metri si iata punctual de hidratare din fata portii. Imi desfasor apoi drapelele si le prezint, rand pe rand, pe fiecare. Una dintre surorile gemene David, Cornelia probabil, imi face o prezentare ca la carte, Ilie Rosu, un brend al Romaniei, care ma face sa renunt la intentia de a ma opri si sa pornesc si spre al treilea munte.

Nu mai am forta, oboseala acumulata de la inceputul acestui an, de-a lungul celor 8 maratoane alergate, o simt in picioare. Ce bune ar fi fost niste bete! Afara a inceput sa ploua. Macar sa ajung pana sus, dupa aia Dumnezeu cu mila! Totusi nu bat pasul pe loc, am ceva spor, pentru ca privind spre vale, vad casele din ce in ce mai mici.

Salutam o femeie, cu basma neagra pe cap, care se deplaseaza calare, pe un cal negru, mare pacat ca n-am avut aparatul de fotografiat la mine!

Sus in deal, urmeaza un nou punct de hidratare.  O femeie din partea locului este cea care ne serveste, ea interesandu-se  daca mai sunt multi in urma, spunandu-ne ca a tot numarat vreo doua sute de alergatori si ca la toti le-a dat apa. De aici se vede un peisaj unic. Bucegii cu crestele lor acoperite de zapada, un vis, pe care daca vrei sa-l ai, trebuie sa faci un efort si sa urci pana aici. Oricine poate sa ajunga aici,  nu conteaza in nici un fel, ce tip de masina bengoasa ai si cat de burdusite iti sunt conturile de la banca. Iubind si respectand muntele, acesta nu-ti  va ramane niciodata dator, rasplatindu-te cu imagini, ca acestea din fata noastra.

Bucla numarul trei si  probabil locul de unde  Romania se vede tara  cea mai frumoasa din lume.

Discut din mers aproape cu toti alergatorii,  despre fiecare aflu cate ceva, sunt curios pentru ca  fiecare poarta in spate, o poveste interesanta. Incep a cobora din nou, facand fata provocarii.   Doar in sosea pot respira usurat. Din spate insa, la mica departare, o voce: Iliiieeee!  Este Vasile Iordache,  Viorel cum ii spunem noi,  entuziasmat ca m-a ajuns  din urma. Primii lui kilometri de alergare i-am facut impreuna in parcul IOR, intr-o iarna  si iata-l acum, intrecandu-si profesorul.  Ai reusit barbate, de astazi se pare ca vei fi maratonist cu acte in regula.  Practic  el mai are un maraton alergat, la Bucuresti, dar acolo s-a inscris oficial la semimaraton, pe care l-a terminat, luandu-si mult ravnita medalie, dupa care a mai dat alte doua ture cu medalia la gat, terminand si maratonul.

Alergam cot la cot pe sosea, cam un km, dupa care ne oprim la ultimul punct de hidratare. Ploua din ce in ce mai tare, iar jacheta,  care m-a incomodat tot timpul, isi face acum treaba din plin, protejandu-ma. Cu inima stransa cat un purice, incepem a urca. Alunecam. Viorel imi cedeaza unul din betele lui, sa vad cum e. Incerc, aha, e mai bine, mult mai sigur si am si  stabilitate. Pe la jumatatea urcusului ma trezesc din nou singur, uitandu-ma pe jos, dupa semne. N-am gresit drumul.

A inceput sa ninga cu fulgi din ce in ce mai mari, un covor alb astenandu-se peste covorul verde. Sus, in varf, un salvamontist cu o sticla de apa in mana, ne anunta ca urcarea s-a incheiat si ca de-acum urmeaza un traseu mult mai usor, dar lung. Cateva poze printre fulgi, cu drapelele umflate de vant, apoi incep coborarea. Las in urma padurea defrisata, amintindu-mi ca pe tricoul meu, am inscriptionat mesajul “Impreuna salvam muntii”. Un loc in care toata lumea se face ca nu vede si  nimeni nu aude, din care se scot bani frumosi. Un loc in care,  tarziu de tot se va planta  ceva in loc.

Concurentul din fata mea se observa de la mare departare, dar nu pentru ca are un tricou galben pe el, ci pentru ca  se deplaseaza schiopatand.  Are crampe saracu’ si a venit aici tocmai din  Suedia. Este ingandurat si nu are nevoie de nimic. Degeaba incerc sa-i ofer batul meu de ski, pentru ca refuza. Inaintez. Simt ca batul de ski imi este de un mare folos pe coborare si probabil ca la urmatorul maraton montan nu ma voi mai desoparti de el. Imi este suficient doar unul.

Din spate, gafaind si speriat de coborare, un concurent, echipat in negru. Il cheama Dragos, a alergat si la Cluj, acolo trecand cam in acelasi timp linia de sosire.  Are planuri mari pentru viitor, ar vrea sa alerge in curse montane pe distante mai lungi, nu stie prea multe despre ele, dar  pentru a afla mai multe,  il va  contacta pe “maestrul” Serban Chiurlea. Drumul prin padure este din ce in ce mai greu, plafonul de nori este foarte jos si parca s-a lasat  intunericul. Greu de tinut echilibru pe cararea ingusta.

In fata noastra dintr-odata apare un cal, urmat la mica distanta de o femeie in varsta. Mare noroc, calul se sperie primul, eliberandu-ne  drumul.  Subtire si vioaie mamaia Ana,  asa ne-a spus ca o cheama. Inainte maica, inainte,  sa luati medalia! O lasam  in urma, continuandu-si povestea inceputa despre un nepot al ei.

Un tunet bubuie deasupra brazilor. Cativa kilometri de alergare, unul in urma celuilalt, atenti sa nu ne impiedecam in bete si sa ne pravalim in jos.  Desi ploaia continua sa cada, cararea ramane uscata, crengile brazilor protejand-o de stropii de ploaie. Drumul se lumineaza dintr-odata, iar acolo jos se zaresc, mici de tot, casele. Incep sa cobor ingrijorat,  tinand strans la piept drapelele  si de batul din mana dreapta. Nu se mai sfarseste. Atentie Ilie, sa nu te ineci, cum se spune,  ca tiganul la mal. Casele devin din ce in ce mai mari, iar de jos simtim cum urca incet spre noi, atmosfera imbietoare a liniei de sosire. Trecem puntea improvizata si iata-ne in sosea. Dragos ma asteapta, oferindu-se sa preia batul, pentru a-mi fi mai usor cu steagurile si pentru a le arata si flutura. Cateva sute de metri alergand, cu steagurile ude fluturand, aha, iata-l si pe Marian,  incurajandu-ma si tinand de o panglica, ce se voia a fi, culoarul catre finish. Ajuns in fata liniei de sosire ma opresc. Locul de trecere este ocupat de copiii,  pregatiti sa ia startul in cursa speciala pentru ei.  Treci o data, imi striga cineva din multime si trec. Sa tot fi stat in fata, vreo 7-8 secunde, fiind probabil secundele de care aveam nevoie la final, ca sa cobor sub 7 ore. Ana-Maria imi inmaneaza medalia, pe care simt ca o merit din plin.

La  cateva minute, apare si domnul Cristian Chiurlea,  seniorul maratonistilor montani din Romania. Toata admiratia noastra pentru cursa de maraton de astazi  si pentru lectia de viata pe care o oferiti  zi de zi, tinerilor  si Romaniei intregi.  Ne dorim si noi sa fim la fel de energici si de sprinteni,  atunci cand vom atinge varsta de 70 de ani.

A urmat un ceai fierbinte si cateva discutii cu doamnele care-l puneau in pahare.

Dau repede in directia salii  in care mi-am lasat bagajul, cu gandul  sa-mi ridic rucsacul, sa iau de-acolo aparatul foto, pentru a inregistra ceva. Mi s-a facut negru in fata ochilor cand am vazut ca acesta lipseste. Cele mai sumbre ganduri! Il sun pe Vasile si aflu ca l-a pus, exact cum am stabilit, in buzunarul latereal al rucsacului. Mai tarziu aveam sa aflu ca George de la Brasov si-a pus rucsacul inaintea rucsacului  meu, iar Vasile a pus aparatul in primul rucsac, probabil in cel al lui George, care a plecat imediat dupa cursa de 14 km, intr-un pelerinaj la Ierusalim. Nu stiu nici astazi ce s-a intamplat cu aparatul meu de fotografiat. Sper ca George cand s-a trezit cu aparatul de fotografiat in rucsac,  sa nu fi crezut, ca i-a trimis Dumnezeu inapoi, aparatul pierdut la Bucuresti.

Il rog pe Florin Precup sa imi faca un filmulet de final si gata.

Iata-l si pe Daniel Lixandru, implicat direct in organizarea cursei copiilor. Ne salutam din nou pe pamant romanesc, pentru ca nu ne mai vazusem de 4 zile,  din Noua Zeelanda.

Seara, impreuna cu Liviu Chirila si cu Vasile Dogaru, prietenul meu care a urcat pe Everest, iata-ne la cabana Himalaya, spunand copiilor aflati intr-o excursie la final de saptamana, povesti la gura sobei, invatandu-i  sensul a doua noi cuvinte:  Maraton si Everest.

Felicitari inimosilor organizatori ai maratonului de la Moieciu, bravo voua! Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, chiar ati rupt gura targului, punand la zid prin munca voastra, mentalitatea de infranti, a  multora dintre romani.  Ma’ nclin si-mi scot palaria in fata voastra! Si o recomandare pentru editia viitoare, in sensul maririi  numarului participantilor in proba de maraton, confectionati medalii de dimensiuni  si formate diferite, pentru fiecare dintre probe si,  cine stie, poate introduceti o proba in plus, care sa se incheie la a doua bucla.

Romania, oriunde te-ai afla, urmeaza-ne, nu te lasa!