Ilie Rosu

Semimaratonul Sfantu Gheorghe s-a incheiat, urmeaza duminica viitoare supermaratonul Miercurea Ciuc, pe distanta de 46 de km. Iata povestea.

Este data de 24.07.2009.
Vineri seara innoptam  la Himalaya.  Suntem patru, eu, Viorel, Vlad si Serban, cu totii vom alerga la Sfantu Gheorghe.  De departe Victor pare cel mai experimentat dintre noi,  fiind figura emblematica  a clubului, un exemplu de conduita, in viata de zi cu zi si in sport. Serban a reusit si de data aceasta  sa ne adune sa alergam impreuna, atragandu-ne  intr-o zona in care alergarile vara sunt mai usoare decat in Bucuresti si in care  localnicii chiar fac multa   miscare.

Viorel a inceput  sa prinda curaj, fiind  la a doua  cursa de semimaraton, da impresia  ca alearga de cand lumea. Iar eu sunt la prima mea cursa oficiala de semimaraton disputata pe teren plat, la finalul acesteia voi sti  pe unde am ajuns  cu pregatirea, fiind in masura sa compar rezultatele acestui an cu cele de anul trecut. Desi suntem aproape de miezul noptii discutam aprins pe tema organizarii in anul urmator a unui maraton in zona Brasovului. La final intram in impas, fiindu-ne  foarte greu sa abordam problematica traseului, fondurilor si sponsorilor.

Ajungem, nu fara emotii, dimineata, la linia de start, traversand in mare graba prin Rasnov si prin Brasov. Inscrierea concurentilor merge snur, fiecare organizator stie ce are de facut, asa ca, desi intarziati,  in cateva minute suntem preluati  si inscrisi. La start se afla multi dintre cunoscutii mei. Printre ei iata-l si pe “domnul de la Miercurea Ciuc” cu care  schimb cateva impresii despre traseu si despre viitoarea cursa de la Miercurea Ciuc.
La 9.30 se da startul. Cei mai multi dintre noi, la prima tura suntem dezorientati, fiind pentru prima oara in Sfantu Gheorghe, necunoscand orasul. Alergam pe  cateva strazi din oras, pornind din zona centrala, din fata parcului., unde circulatia este intrerupta. Pe restul traseului circulatia masinilor este permisa pe o singura banda.  Traseul masoara 3,5 km, si va fi parcurs de 6 ori. Sunt foarte aproape de conditiile de antrenament din lacul IOR, trebuie sa parcurg cam tot 6 ture, pentru a finaliza semimaratonul. Este foarte cald  si cred ca zapuseala de afara  isi va pune amprenta asupra evolutiei tuturor  concurentilor si de aceea  incercam sa alergam, cautand umbra copacilor de pe marginea strazii.  Cele doua puncte de hidratare par a fi suficiente pentru a ne mentine proaspeti. In fiecare intersectie este cate un politist care dirijeaza circulatia, concurentii avand prioritate de trecere.  Patru dintre competitori se desprind, marindu-si la fiecare tura avansul fata de restul plutonului, printre ei si colegul nostru Vlad Victor.

La fiecare tura ne intersectam cu cei care alearga mai repede sau mai incet, stiind  exact situatia in cursa. Desi pare o cursa  monotona, avem destul timp pentru detalii. Pe unii dintre politistii din intersectii ii vom vedea de doisprezece ori astazi, iar pe altii de 6 ori, acestia din urma fiind la extremitatea traseului. Ma incalzesc destul de greu, abia din tura a doua incep sa ma simt mai bine, apropiindu-ma de ceea ce am exersat la antrenamente. Sngurul lucru interesant s-a petrecut  in  tura a patra, cand am reusit sa  il prind din urma pe domnul cu barba din Ploiesti si sa il depasesc La fiecare trecere prin locul de unde s-a dat startul suntem incurajati de asistenta. Apoi parca aud din multime un strigat, “Haide domnu’ Rosu”.  Mai, cine sa fie, cine sa fie, imi zic in gand. O  trupa de copii danseaza tot timpul, creind  o atmosfera de sarbatoare, occidentala.

Incerc sa  fortez pe final,  sa mai prind pe cineva din urma, este insa prea tarziu,  ma multumesc sa depasesc doar concurentii care sunt in urma cu o tura. In sfarsit trec linia de sosire, primesc medalia, afland  ca timpul meu a fost  de 1:38. Rand pe rand incep sa soseasca si ceilalti prieteni ai mei pe care ii vad la fel de multumiti, pentru ca totul s-a incheiat cu bine. Multi si-au ales tactica cea mai buna in aceasta cursa, altii insa,  pastrand rezerve pentru cursa de duminica viitoare, de la Miercurea Ciuc. Pana la premiere e destul timp ca sa purtam discutii despre cursa si despre proiectele pe care le mai avem de indeplinit in acest an, tragand cu ochiul la concurentii care inca mai sosesc.

Spre mine  se indreapta un competitor, Mihai Ungur, insotit de sotia sa, ne dam mana, parand a ne cunoaste de cand lumea. Aflu ca sunt din Bistrita, ca m-au descoperit pe NET, accesandu-mi  blogul, parandu-li-se interesante povestirile mele, iar doamna se pare ca este cea care m-a incurajat din multime. Sportul ii apropie  pe oameni, chiar daca nu s-au cunoscut niciodata. Cadem de acord ca suntem tot timpul in cautarea unor modele pe care sa le urmam, acceptand de la ele  picatura de energie care  sa ne dea acea scanteie, atat de necesara noua, pentru a ne urni din loc, precum un  motor. Cand nu le intalnim, nu depunem armele, le fabricam in mintea noastra, inventand  si mergand mai departe. Pentru ca s-au simtit din ce in ce mai prizonieri in fata televizorului, au facut o schimbare,  renuntand la acesta, petrecand acum mai mult timp in mijlocul naturii, facand multa miscare, reusind sa atraga alaturi de ei pe multi dintre prietenii lor. Interesant, nu-i asa?

Fac o fotografie cu un domn din Turda care in cateva cuvinte imi spune povestea sa. Candva a alergat maratonul sub 3 ore. Un accident la genunchi si o operatie de menisc nereusita, l-a tinut mult timp departe  de competitii, ramanand cu un  handicap. Cu multi ani in urma a alergat un semimaraton in Hawai iar acum vrea sa repete acest drum. De patru ani de zile din pensia lui mica, de handicap, strange banii necesari pentru a alerga din nou  semimaratonul din Hawai. Este fericit pentru ca deja a primit viza iar in septembrie cu putin noroc, va putea fi din nou acolo.  Marea problema pentru el au ramas banii, temandu-se ca nu-i va avea pe toti la plecare. Se bucura ca un copil  pentru medalia si diploma obtinute aici, dorindu-si sa se reintoarca repede acasa, la Turda, ca sa le arate prietenilor ca handicapul sau nu este asa de  mare si ca se poate descurca singur. Cursa aceasta, cu multi oameni in miscare, de diferite varste si profesii, oricat de grea ar fi, este  singurul loc in care  s-a simtit  cu adevarat respectat si aplaudat Asa si este,  pare a fi  locul in care si oamenii simpli,  chiar daca au putini bani in portofel, pot sa se bucure la fel de mult ca oamenii cu stare,  la   trecerea liniei de sosire.  Poate cineva sa dea o mana de ajutor, pentru ca povestea acestui domn sa devina realitate?

Pe Cornel de la Deva l-am intalnit prima oara la Baile Tusnad, dupa cursa. Era obosit si epuizat si l-am ajutat sa-si revina. Atunci mi-a povestit ca face mari  eforturi financiare pentru a alearga la concursuri prin Romania. Are o fata la facultate la Cluj pe care  o sustine financiar, asa ca este nevoit sa improvizeze pentru a participa la concursuri, transportul, cazarea si celelalte cheltuieli, pe care noi, cei care alergam, le cunoastem bine. Este o placere sa il intalnesc  astazi aici, mai proaspat si sa il felicit pentru ca a reusit performanta sa urce pe podium la categoria lui de varsta.

Premierea castigatorilor este un moment festiv. Un tanar, care a alergat in carucior, primeste un premiu special din partea organizatorilor, ca  semn de pretuire pentru efortul depus in timpul cursei si pentru ca nu a acceptat nici o clipa sa abandoneze lupta cu viata. L-am observat in cursa cum scrasnea din dinti, folosindu-si mainile pentru a invarti rotile mobilului sau. Felicitari stimate domn!

Invingatorii sunt aplaudati si recompensati. Un lucru mi-a atras atentia, pe pozitia a treia au trecut linia de sosire in acelasi timp doi concurenti dar numai unul este premiat. Vlad Victor, colegul nostru, atrage atentia organizatorilor ca s-a produs o greseala, si pentru a-i scoate din incurcatura cedeaza cupa sa si premiul sau, celuilalt concurent, cu mult mai tanar, dar cu care a alergat umar la umar  intreaga cursa. Felicitari pentru fair- play Vlade!

Se incheie asadar  o competitie bine organizata, in care  fiecare  detaliu a fost tratat cu seriozitate, pornind cu inscrierea, ordinea  pe traseu, monitorizarea concurentilor in timpul cursei si incheind cu  premierea participantilor. Il felicitam pe domnul din fata noastra, care se pare ca a dus greul in aceasta cursa.

Apoi noi, cei  de la Ro Club Maraton ne dam intalnire in parc, in cautarea  umbrei si a racoarei, atat de necesara dupa cursa. Il sarbatorim pe Ionica care a implinit 44 de ani, apoi incheiem prin a ne  racori cu o bere  la restaurant, oferita de organizatori.

La finalul zilei suntem din nou la cabana Himalaya, langa monumentul radiolocatoristilor, pentru ca astazi, 25 ,este ziua Radiolocatie, dand onorul si aducand un omagiu radiolocatoristilor Armatei Romane.