Ilie Rosu

Buletinele meteo nu anuntau vesti prea bune, mai toate prognozele previzionand ploi in ziua cursei.
Am incercat sa pregatesc cat mai bine aceasta cursa. Am simtit pe propria-mi piele la Paris, ce inseamna sa alergi un maraton, doar cu apa. Vine acel moment in care pe la km 35, te dezhidratezi si te devitaminizezi total. Ai vrea sa continui in acelasi ritm dar nu mai poti, ai pierdut mineralele de baza din corp, iar daca nu pui nimic in loc, asisti practic la o lupta intre fizicul si mentalul din tine, crampele musculare fiind primele semnale ca organismul este epuizat si nu mai poate. Gandul de a te opri se loveste insa de vointa de a continua si de a trece linia de sosire. Aproape ca te simti ca un biciclist care pedaleaza pe o bicicleta careia i-a cazut lantul.

De data asta am procedat exact cum m-au invatat prietenii mei de la Ro Club Maraton, fara sa mai intreb de ce. Iar daca incepeam pregatirea cu cateva zile mai devreme, poate ca  timpul meu ar fi fost mai bun.

In piata de unde s-a dat startul eram 4 romani, eu si Stefan alergam, iar ceilalti 2, Dana, sotia lui Stefan, si Mirel, insotitorul meu, erau sustinatorii nostri. Stefan era foarte emotionat, era primul lui maraton si nu se mai oprea cu intrebarile. Nu lipseste drapelul pe care il port cu mine peste tot. Inainte cu cateva minute de start a inceput ploaia. Se prevedea a fi o cursa grea. Stiam ca vor fi multe urcusuri si coborasuri care ma vor solicita din plin. M-am mai antrenat pe ploaie, alergand in anul trecut un maraton la antrenament, chiar cu vant si furtuna si am rezistat. De aceea aveam incredere in mine ca voi scoate un timp bun.

Si iata startul! M-am plasat  mai in fata decat la Paris. Ploaia cade din ce in ce mai tare. Ritmul e bun si incerc alerg in ritmul pe care l-am exersat la antrenamente. Reusesc sa depasesc rand pe rand baloanele albastre care indicau timpul de 3:45 si 3:30.

Trecem pe langa stadionul lui Real Madrid, pe care il vizitasem cu o zi inainte. Iata si cele 2 blocuri inclinate, care mai, mai ca par sa cada. Alerg si pe trotuar, pentru ca e singurul loc unde nu e aglomeratie si pot inainta fara sa fiu incomodat de multimea de alergatori. Pe la km 15 ploaia s-a mai oprit, norii incepand sa se imprastie. Lumea este in numar din ce in ce mai mare in intersectii. Aud de nenumarate ori strigandu-se in spaniola Hai Romania, ceea ce ma mobilizeaza nespus de mult.

Parcurgem orasul prin centru, recunosc strazile pe care le-am strabatut cu o zi inainte de cursa. Hai Ilie!, o aud pe Dana, sotia lui Stefan strigand din multime. Lasam Palatul Regal in urma si intram intr-un mare parc din zona de vest a orasului. Aici parcurgem cel putin 10 km pe aleile din parc, inconjuram lacul iar pe la km 32 intram din nou in oras. In acest moment cursa devine din ce in ce mai grea, pentru ca alterneaza cu urcusuri si coborasuri.

Pe traseu am avut la dispozitie doar apa si ceva suc. Noroc cu gelurile pe care le-am avut la mine, pentru prima oara am apelat la ele, dandu-mi seama ca numai cu apa nu poti duce o cursa de maraton. La km 37 ma ajunge din urma balonul albastru care se deplasa in ritmul care iti permitea sa obtii la final timpul de 3:30. Reusesc sa alerg cu acesta peste un km, fiind hotarat sa ma tin de el pana la capat. Cand mi-era lumea mai draga, iata in fata mea o panta abrupta, care nu se mai termina parca. Balonul albastru se departeaza, la un moment dat il pierd din privire, este clar ca obiectivul meu de 3:30 va ramane si de data aceasta un vis.

Sase tineri spanioli echipati intr-o tinuta inchisa la culoare, m-au observat de departe si au inceput sa cante Hai Romania! Ma simt incurajat ca la cabana Himalaia, unde ma asteptau la sosire copiii din tabara. Parca am prins din nou putere, ajung in varful pantei, cautand cu privirea balonul, acesta fiind insa deja foarte departe. Portiunea care urmeaza este o panta lina de coborare de cam 1 km. Iata-ma la poarta Alcala, un simbol al Madridului, ceva de genul Arcului de Triumf de la Bucuresti, de aici mai am doar un km! Aud din nou din lateral un Hai Ilie, e tot Dana sotia lui Stefan. Ma apropii de intrarea in parc, mai sunt cateva sute de metri, iata-l si pe Radian. Stabilisem cu el ca la intrarea in linia dreapta sa imi dea tricolorul, pentru a trece cu el linia de sosire, tinandu-l inaltat deasupra capului. Din nefericire nu l-a avut pregatit si era deja mult prea multa lume, ca sa mai poata sa mi-l dea. Il apostrofez din priviri si intru in parcul Retiro, unde este sosirea.

Mentin ritmul si mai am doar cativa metri. Privesc spre ceasul care indica timpul oficial al maratonului si vad afisat timpul de 3:33:33. La statia de amplificare se anunta in limba spaniola ca trece linia de sosire Rosu Ilie, din Romania si sunt felicitat.

Momentul de la Budapesta s-a repetat, sunt onorat de comentariul facut la statie si simt in mine o energie care m-ar fi facut sa mai parcurg inca 5 km. Inca o cursa si inca o mare capitala europeana! Nu reusesc sa ma controlez si izbucnesc in lacrimi. Mi-as fi dorit ca fetele mele sa fie undeva in fata, la sosire, ca sa ne bucuram impreuna! S-a terminat! Privesc atent si observ ca tricoul meu s-a patat din nou. Incerc sa maschez acest aspect tragandu-mi pe mine folia de plastic primita de la organizatori pentru protectia impotriva frigului. Primesc si medalia pentru care am muncit atat. Inaintez prin multime, primind din partea organizatorilor fructe si sucuri, pentru refacere. Ma indrept spre statuia langa care mi-am dat intalnire cu Radian. Fac cateva poze dupa care am tot timpul din lume pentru a studia trasaturile maratonistilor care inca sosesc, sunt din ce in ce mai in varsta si mai epuizati, insa nu abandoneaza si se indreapta spre linia de sosire, chiar daca unii dintre ei o fac doar la pas, fiind incurajati din multime. Un domn, avand o problema fizica la o mana trece si el in uralele spectatorilor. M-a impresionat mult ideea organizatorilor de a permite concurentilor sa treaca linia de sosire cu copii in brate sau tinandu-i de mana, starea de spirit a maratonului fiind transmisa astfel celor tineri. Felicitari Spania!.

In drumul catre hotel, in fata mea un tricolor, avand aceleasi culori cu ale drapelului Romaniei, flutura in vant. Iutim pasul si ne apropiem, observam ca sunt aceleasi culori, dar asezate in plan orizontal. Este drapelul Venezuelei iar posesorii lor se intorc si ei de la maraton. Ne-am scos si noi tricolorul si am facut o fotografie impreuna. Ne-am despartit, dandu-ne intalnire la urmatorul maraton din 2010.

Dedic aceasta cursa oamenilor simpli de la URBAN SA, pe care ii vedeti zilnic ingandurati si tristi, dar drepti, in intersectiile din sectorul 6, facandu-si constiinciosi treaba.  Nu au internet acasa, nu stiu prea multe despre cursele de maraton, si probabil ca nu vor afla niciodata,  ca la Madrid m-am gandit la ei.