De ziua drapelului national, maratonul Apuseni 2011, omagiu lui Avram Iancu

Pin It

Este data de 25.06.2011.

Am amanat pana in ultima clipa inscrierea la maratonul Apuseni, reusins sa evadez din Bucuresti, abia vineri seara, cu ultimul tren posibil. In cuseta acceleratului care mergea spre Cluj, impreuna cu Victor Ilie, improvizam momentul, Pasta Party. Da, inca putina branza presarata pe deasupra pastelor, ce-i drept,  cam dulci, si momentul festiv e gata. Spre dimineata, coborand din tren, in gara Cluj, incercam sa ne obisnuim cu vremea friguroasa si ploioasa. Cum ziua buna se cunoaste de dimineata, o brodim si cu transportul, calatorind catre Baisoara cu  o … duba.  Andrasi, cu care am alergat anul acesta la Marakech, este cel care ne salveaza, altfel, nu stiu daca am fi ajuns in timp util la start.  De afara semnele nu sunt prea bune, aud cum bat in geam, din ce in ce mai tare, picaturile de ploaie.

Ajunsi in statiunea Muntele Baisorii, imi prind in mare graba numarul de concurs si gata. Pe tricou am inscriptionat: “Citadela”, prietenului meu Eugen Purcaru, din Cluj Napoca, apoi Romania UE – ONU – Impreuna, justificand intr-un fel prezenta celor 3 drapele din cursa, “Omagiu lui Avram Iancu” si textul “Muntii nostri aur poarta, Noi cersim din poarta-n poarta”, o metafora, cu trimitere spre  trecutul si prezentul muntilor Apuseni.

Maine, pe 26.06.2011,  este ziua drapelului national. Imi amintesc cu emotie, cum  in anul care a trecut, cu ocazia zilei drapelului,  am urcat drapelul Romaniei, pana sus pe muntele Olimp, in Grecia. Astazi voi incerca sa repet isprava in  Apuseni, unii dintre cei mai incarcati munti de istorie, din Romania. Va fi al 23 –lea maraton cu drapelul Romaniei, al 16-lea cu cel al UE si al 9 lea cu drapelul ONU.

Strangerile de mana si incurajarile au continuat pana inainte de start. Vedeta cursei mi se pare a fi nea Ion, 78 de ani, din Arad, el este cel care ne transmite un sentiment aparte, ca se poate, ca niciodata nu-i prea tarziu  sa faci sport si ca granitele umane nu sunt limite, ele pot fi oricand depasite, amintindu-mi de proiectul nostru de alergare a cate unui maraton, pe cele sase continente, impreuna cu Viorica Gabrian si Daniel Lixandru.  Reusesc inainte de start sa strang mana acestui OM. Foarte sigur pe el, mos Ion, cum ii zic prietenii. Avand barba, este destul greu sa-i ghicesti varsta, dar luandu-te doar dupa muschii de la maini si de la picioare, i-ai da jumatate din varsta pe care o are in realitate.

Chiar daca  stiu ca batul de tracking ma va incomoda in multe momente din cursa, il voi lua cu mine, sperand sa ma ajute mai ales la urcare si la coborare.  Si-apoi e cel mai bun prilej de a ma antrena, pentru viitoarele mele curse,  cu  4 drapele.  Aruncandu-mi ochii in sus observ cum norii se imprastie dintr-o data, iar cerul aproape ca se lumineaza. Pentru a nu stiu cata oara, repet rgreseala,  echipandu-ma  prea gros. Timp pentru a mai lasa din echipament, nu mai am, nu-mi ramane decat sa  ma rog,  sa ploua si sa fie frig.

Este atata galagie in formatie, incat nici nu realizez ca s-a dat stratul.

Cu steagurile inaltate,  pe prima parte a cursei, imi caut ritmul,  alergand usor pe sosea, pana la intersectia cu drumul forestier, de unde incepem a urca. Soarele iesit  brusc dintre nori, ii indeamna pe  multi  dintre concurenti,  sa se descotoroseasca de o parte din echipament. Ii vad oprindu-se, indesandu-l prin rucsaci, agatandu-l pe umeri sau facandu-i nod in fata. Am timp sa conversez cu alergatorii de langa mine, cu o multime de tineri, entuziasmati, aflati la  prima sau la a doua lor cursa. Iar cu steagurile? Succes nea Ilie!

De acolo de sus incep a se zari din ce in ce mai bine  Apusenii, traversati de  o multime de vai adanci.  Cat  n-as da sa aflu ce ascund la baza lor acele vai misterioase, dar probabil ca in drumul nostru vom traversa prin cateva dintre ele.   De o parte si de alta a drumului,   rasfirate, in mijlocul  fanetelor,  multe casute, acoperite, ori cu stuf, ori cu paie, ori cu fan, nu-mi dau bine seama, ca un veritabil muzeu in aer liber.

Am luat startul in aceasta cursa, fara nici o picatura de apa in sticla, asa ca au  inceput  sa mi se lungeasca urechile de sete, asteptand cu nerabdare aparitia primului  punct de hidratare. Deplasarea prin jnepenis, pe cararea ingusta, cu sarituri peste santurile sapate de izvoare, nu este simpla. Trebuie sa fii foarte atent la radacinile peste care sari, existand la tot pasul riscul,  ca sa te impiedici. Iici, colo, cate un concurent, aplecat, legandu-si sireturile si blocand alergatorii din cursa.  Bogdan, tanarul din Bucuresti,  cu care am calatorit impreuna cu trenul, ma depaseste, salutandu-ma.  Initial se inscrisese in proba de semimaraton. Afland in tren de la mine, ca  pentru a se inscrie la maratonul de pe muntele Olimp,  trebuie sa dovedesti ca ai alergat  cel putin un maraton montan, preventiv, a schimbat in ultima clipa proba de semimaraton,  cu cea de maraton. La sfarsit l-am vazut cat de fericit era pentru ca a reusit primul  lui maraton din viata. In 2012 va fi pe  muntele Olimp.

La cel de-al doilea punct de hidratare ne despartim de semimaratonisti, ei ocolesc prin stanga, iar noi continuam sa alergam inainte. Am ramas din ce in ce mai putini, iar de acum inainte, nu mai avem cum sa  ne mai calcam pe picioare. Punctele de hidratare sunt bine “echipate”, apa si bauturi energizante suficiente, mere, pepene, struguri, smochine, banane, glucoza si  voluntari care  ne incurajeaza si ne invita sa gustam.  In fiecare punct imi potolesc intai setea si imi umplu apoi sticla cu apa.

In dorinta lor de a surprinde momentele incendiare ale cursei, zbuciumul prin care trec concurentii,  fotografii iti ies  in intampinare prin surprindere.

Ploaia care continua sa cada,  ii face pe unii concurenti sa se opreasca si sa se adaposteasca  sub umbrela punctului de hidratare, asteptand ca aceasta sa mai scada din intensitate. Un moment de respiro pentru toata lumea, in care unii  isi permit sa glumeasca,  privind  din cand in cand spre cer si  spre  bunatatile de pe masa. 

Profit ca sunt bine echipat,  nu zabovesc prea mult si plec din nou la drum, alergand prin ploaie. Nu pot sa nu observ  casele insirate pe marginea stanga a drumului si  cainii care latra in disperare, atunci cand trec concurentii prin dreptul lor.  Fiind rece, inca se mai face foc in soba. Prin curti, ici, colo, cate o masina cu numar de AB, iar in departare, un batran si doua femei, adapostiti de ploaie, sub un copac.  Tulai doamne, tot mai sunteti? Astia-s motii! Imi scot telefonul aburit din buzunar, il sterg de tricou si le fac celor trei o fotografie, tinand in maini drapelul Romaniei. N-am mai incercat si a doua fotografie, pentru ca in tot acest timp, doi dintre concurentii din urma, m-au depasit. Aud strigandu-se  dintr-o curte “Hai Romania!”, nu inainte de a mi secere  sa las acolo un drapel. 

Casele sunt in general simple, doar cateva dintre ele  au o structura de rezistenta  mai solida si probabil ca acestea sunt locuite si pe timp de iarna. La urmatorul punct de control aflu ca sunt al 83-lea concurent si ca mai am inca 3 km de urcare pana sub munte si ca acolo va fi un nou punct de hidratare. Soarele de pe cer ne ingreueaza din nou  deplasarea.

In fata mea, doar concurentul din Cluj, in echipament rosu, noi doi ne vom urmari reciproc si vom alterna locurile, pana aproape de finalul cursei. Aflu de la el ca este membru al unui club din Cluj, care, beneficiind si de o  pagina  WEB, promoveaza miscarea si sportul printre tineri. La punctul de hidratare primim ultimele instructiuni. Va urma partea cea mai dificila a traseului, urcarea si traversarea muntelui din fata. Trebuie doar sa urmarim traseul  marcat cu fasii albe din plastic.

Si pornim. Schimb cateva  cuvinte de incurajare cu alergatorul de langa mine, care, n-am retinut bine, este  din Cluj sau din Timisoara, dar care a alergat   la maratonul de la Cluj.  Urcam  cateva sute de metri pieptis si ne oprim incremeniti,  in fata peretilor stancosi. Mi-am spus atunci, ca cine a ales acest traseu nu a fost intreg la minte, dar mi-am revenit repede, muscandu-mi limba. Mi-am asumat singur  riscul de a purta cu mine in cursa, cele trei steaguri, asa ca trebuie sa gasesc solutia salvatoare.  Din piatra in piatra, pe peretele  aproape vertical, incep sa  urc, cu ochii atintiti in  sus, in cautarea fasiilor albe de plastic. Ma agat de coarda suspendata  de pe perete, tinandu-ma  strans de ea.   In acelasi timp tin bine cu mana stanga, de cele 3 steaguri.  Uff, rasuflu usurat, pentru ca cel  mai dificil moment din acest maraton, pare-se ca s-a incheiat.  Acum inteleg  de ce organizatorii nu au mai adaugat inca 2 km  in plus, acestei curse.

Cararea de munte prinde contur, devenind  din nou accesibila. Fluierul care se aude undeva deasupra noastra,  prevesteste noul punct  de control.  Acolo sus, doua fete din grupul de organizare, se bucura de  aparitia fiecarui  nou concurent, vestind  acest lucru, fluierand.  Inca 3 km pana la  punctul de hidratare. Ma racoresc, luand cateva inghitituri de apa din sticla oferita de fete, pastrandu-mi aproape intacta, rezerva mea de apa.  Si iar urcam. Inaintez confortabil, pentru ca soarele  inca nu a reusit  sa usuce hainele ude de pe mine.

Norii acopera  dintr-o data cerul si  se aud tunete. Ploua si bate un vant puternic, fiind obligat sa-mi strang in mare graba drapelele. Las in urma mea pe doamna cu pelerina galbena, luptandu-se din rasputeri cu umbrela de deasupra capului si cu vantul potrivnic. Pentru cei doi  fotografi care apar prin surprindere dintr-un refugiu, desfasor din nou drapelele. “Bravo OM”, sunt cuvintele pe care  le aud rostindu-se in urma mea. In fata mea doar domnul in echipament rosu,  pe care reusesc sa il ajung din nou la punctul de hidratare. Mai avem de parcurs doar 7 km!  Un ultim efort si cucerirea dealului din fata a devenit realitate. De aici, de sus, ma uimesc miscarile unui cosas, cu opririle lui tacticoase, pentru a-si ascuti coasa.  Ajuns in vale,  il salut, nu inainte de a arunca  o privire,   spre palaria lui neagra,  de pe cap. 

Din nou  e soare. Traversez paraul, urmarind  aceleasi fasii  albe de plastic, de pe marginea drumului forestier. Cateva urcusuri domoale, o alta traversare peste apa si un ultim punct de hidratare.

Si din nou ploaie. Inca trei km de urcare domoala, pe drumul forestier, inaintand epuizat prin padurea tanara de brazi,  incarcata de muguri. In mijlocul soselei iata-l pe Lucian Clinciu. Bravo Ilie! Hai, hai, ai reusit din nou!  Cat mai am? Un km si vreo suta de metri, primesc raspunsul lui, cei drept, cam cu  jumatate de gura. Omul in rosu, din fata, a disparut. Ajung din urma grupul de trei organizatori,  protejati de pelerine de ploaie, care-mi confirma temerile mele, de aici mai am  un kilometru si ceva. Fata care  impinge din greu la bicicleta, imi confirma ca mai am doar 800 de metri. A apreciat bine pentru ca  imediat trei organizatori imi ies in intampinare, anuntandu-ma ca trebuie sa schimb directia de mers si ca mai am de parcurs doar 50 de metri pana la finish. Asta da veste buna!

Cu drapelele inaltate ma apropii de poarta de sosire. 5, 4, 3, 2 pasi si trec. Primesc fericit medalia, rugandu-l  pe fotograful de serviciu, sa iimortalizeze momentul. La putin timp, desi sunt ud pana la piele, in fata unui aparat de fotografiat, fac o sinteza a acestei curse. Apoi incep a tremura de frig, cautand din priviri duba lui Andrasi. 

Aventura la Muntele Baisoarei continua intr-o camera de hotel, unde impreuna cu Victor Ilie si Daniel Sumalan  il sarbatorim pe Alexandru Loghin, care astazi implineste varsta de 57 de ani. Colegul nostru a tinut mortis sa marcheze momentul aniversar, alergand semimaratonul. La multi ani Sandule si Hip Ura, Hip Ura, Hip Ura, Ura, Ura!

Ramanem la festivitatea de premiere, retinand in mod special momentul premierii  lui mos Ion, cel mai varstnic participant al competitiei, al familiei Zaharia, parintii si cei doi copii incheind impreuna cursa de semimaraton, si nu in ultimul rand, premierea in proba de semimaraton a lui Vlad Victor si a lui Andrasi.
Un maraton tanar, aflat la  prima lui editie, bine organizat, pentru care inimosii lui initiatori  merita sa fie felicitati. Bravo voua!

Cu regretul insa, ca nu a existat o categorie de concurs pentru varsta  de  +50 de ani, concurenti fiind destui, pentru a fi inclusi in aceasta categorie si ca baietii de 40 de ani au “umflat” din nou toate premiile,  iata-ne din nou in duba noastra, care ne readuce in centrul Clujului, unde Zdob si Zdup concerteaza, marcand sarbatoarea berii URSUS in oras.

Apoi a doua zi aveam sa ajung din nou la cabana Himalaya, la Centrul de Pregatire Montana, unde  copiii de 10 ani, cu mana dreapta in dreptul inimii, cantau imnul Romaniei, urmarind cu privirea, cum se inalta  pe catarg, mandru, de ziua lui,  drapelul Romaniei

Haide Romania, oriunde te-ai afla, urmeaza-ne, nu te lasa!

Pin It

2 Raspunsuri

  1. Sandel Voinea spune:

    Din nou o cursa plina de traire romaneasca : cu drapelul national pe urmele lui Avram Iancu in inima Apusenilor.
    Imi rasuna in minte refrenul:
    “Focuri se-aprind din deal in deal
    Si cerul tarii e-nourat,
    Cand trece noaptea prin Ardeal,
    Iancu Avram ingandurat.”
    Tinem aproape, Ilie !

  2. 2011-Maratonul la bilant | Ilie Rosu spune:

    [...] Zeelanda) 2011 8. Moieciu Maraton 2011 9. Transilvania Maraton 2011 10. Hercules Maraton 2011 11. Apuseni Maraton 2011 12. “Pe aici nu se trece” marathon 2011 13. Ciucas Maraton 2011 14. Izvorul Muresului marathon [...]

Lasa un comentariu

Atentie: Comentariile vor fi moderate. Nu este nevoie sa trimiteti acelasi comentariul de mai multe ori