Hercules maraton 2011-in spirit romanesc si brancusian

Pin It

Este data de 21.05.2011.

Cu aproximativ 2 ani in urma, ma aflam la maratonul de la Paris. Dupa cursa, l-am descoperit in Paris, la Atelierele care-i poarta numele, pe Constantin Brancusi. Am admirat tot ce se spunea acolo despre el, mai putin un singur lucru, nicaieri nu se scria ca este roman. Mi-am spus atunci, ca trebuie sa merg la Targu Jiu, locul in care s-a nascut spiritul lui Brancusi si unde inca arde. Cu parere de rau, reusesc acest lucru abia dupa 2 ani, si intampaltor sau nu, tot cu ocazia unui maraton. In ora avuta la dispozitie, am alergat prin oras, de la un parc la altul, in cautarea bijuteriilor lasate noua drept mostenire, Colana infinitului, respectiv Masa tacerii si Poarta sarutului.

Ansamblul sculptural Constantin Barncusi de la Targu-Jiu, cunoscut si sub numele de Ansamblul monumental de la Trgu-Jiu, este un omagiu adus eroilor cazuti in timpul primului razboi mondial, proiectat si construit de marele sculptor, avand trei componente sculpturale monumentale, Masa tacerii, Poarta sarutului si Coloana fara sfrasit.

Inaugurata la 27 octombrie 1938, Coloana are o inaltime de 29,35 metri si este compusa din 15 moduli octaedrici, avand la extremitatiile inferioara si superioara cte o jumatate de modul. Modulii erau numiti de catre Brancusi, margele. Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului Romniei si a fost dedicata soldatilor romani din Primul razboi mondial cazuti in 1916 in luptele de pe malul Jiului.

Masa tacerii, lucrata in calcar, reprezinta masa dinaintea confruntarii in batalia la care urmeaza sa participe combatantii. Timpul este prezent, fiind reprezentat prin dispunerea circulara a celor 12 scaune-clepsidre, care il masoara.

Poarta sarutului, care se afla amplasata pe aleea de la intrarea din parcul orasului, este daltuita din piatra poroasa, extrasa din carierele aflate in imprejurimile orasului, fiind alcatuita din coloane groase, paralelipipedice, ce sprijina o arhitrava cu dimensiuni mai mari decat ale coloanelor, avand latimea de 6,45m, inaltimea de 5,13m si grosimea de 1,69m. Pe fetele fiecarei coloane se regaseste simbolul sarutului, doua jumatati ale unui cerc, atat de caracteristic operei lui Brancusi. Arhitrava are de asemenea incrustat acest simbol, ca un fel de filigran. In plus, tot in filigran se afla incrustatii ce aduc cu un fel acoperis al portii, ca si cand poarta ar fi acoperita cu sindrila. Bolta portii are un ornament liniar delicat: este o continuitate de arcuri mici, iar mai sus, pe trei linii orizontale, intalnim continuarea unor forme ovale identice, de parca ar fi conturul fetei si al umerilor. Poarta sarutului arata ca un arc de triumf, simboliznd triumful vietii asupra mortii.

Incarcati de emotie, impreuna cu Liviu Chirila, fostul meu coleg din liceul militar si cu Razvan Barbieru, am pornit spre maraton. Locurile deosebite dintre Targu-Jiu, Baia de Arama si Valea Cernei, cu pasuni, paduri de foaioase, pereti stancosi, serpentine, curbe inguste si scrasnete de roti, au dat parca semnalul aventurei, ce avea sa inceapa a doua zi, in muntii Cernei. Doar cativa km pana la popasul Dumbrava, locul nostru de inscriere.

Pe partea stanga a drumului, un concurent purtand un echipament in culori neagre si galbene, se deplasa in acelasi sens cu noi. Am crezut la inceput ca si-a incheiat antrenamentul, pentru ca mergea incet. Mai tarziu aveam sa aflu ca el era Lucian Clinciu, un temerar care a traversat Carpatii Meridionali, pornind din Predeal si parcurgand 450 de km in 9 zile. Am reusit sa prind in direct ultimul lui kilometru din aceasta aventura. A fost primit cu admiratie si in urale la Dumbrava.  O lectie de viata,  curaj, daruire si un exemplu pentru tinerii, veniti intaia oara la Hercules! Jos palaria Luciane! Aveam  sa il intalnesc din nou in cursa de maraton de a doua zi, pe la km 12.

Au urmat inscrierea, bucuria reintalnirii cu cei care iubesc alergarea si muntele, concretizate in multe strangeri de mana.  In mare parte aceiasi concurenti de la Cluj, Moieciu si  de la Medias, dar si unii noi, de prin partile Timisoarei. Tarziu in noapte, peste locurile de campare si pensiunile din zona s-a asternut in sfarsit linistea. Marea lupta cu propriile noastre limite, pe care fiecare vrea sa le depaseasca, va incepe maine.

Lipsa norilor de pe cerul aceastei dimineti, e un semn bun, dar cum vremea la munte e una foarte schimbatoare, imi atarn la brau,  in dreapta, geaca pentru ploaie, iar in stanga, sticla pentru apa. Drapelele Romaniei, Uniunii Europene si Organizatiei Natiunilor Unite, fac parte si ele din echipamentul meu. Este o premiera si pentru mine, sa alerg si sa flutur drapelele pe o distanta mai mare de 44 km. Un traseu ca la muntele Olimp, acolo unde am urcat in 2010, cu drapelele Romaniei si Greciei. Proiectului nostru “Granitele nu sunt limite”, concretizat in alergarea unui maraton pe fiecare din cele 6 continente locuite, ii cresc astazi primele radacini, in muntii care strajuiesc valea Cernei. Pana la urma cea mai mare satisfactie pentru mine, este atunci cand reusesc sa ii conving pe organizatori sa introduca in galeriile lor foto sau in filmele oficiale ale maratoanelor, drapelul Romaniei. Am reusit acest lucru de multe ori, la Roma, la Boston, la Santiago de Chile, la Bruxelles, in Grecia, pe muntele Olimp, la Torino…

Cateva sute de concurenti asteapta cu nerabdare startul.  Gianina ma anunta la microfon. Dupa cursa de la Moieciu, mi-a cerut sa vin cu steagurile si la Hercules, insemna pentru mine o noua provocare si tare ma bucur ca am reusit sa fiu prezent aici. Alin a inceput numaratoarea inversa: 10, 9, 8, 7,6, 5, 4, 3, 2, 1,  START! Maratonul Hercules 2011 a inceput.

Concurentii experimentati, pozitionati in fata, au plecat ca din pusca. Degeaba incerc sa-i gasesc batului meu de ski, un loc convenabil pe umerii mei, printre steaguri, ca tot ma incomodeaza.  Uralelor si incurajarilor de pe margine, concurentii le raspund strigand si fluturand din maini. Unii se vor revedea cu cei dragi peste 6 ore, iar altii dincolo de 9 ore. Fiecare are obiectivul lui, pe care va incerca sa si-l indeplineasca si chiar sa si-l depaseasca. Eu vreau doar sa flutur drapelele prin muntii Cernei, pe carari, peste izvoare, sa le trec printre pereti stancosi, asa, ca pe muntele Olimp si am granita mea, in mai putin de 10 ore.

Multimea de aparate de fotografiat ne ofera o sansa la fiecare, ca sa ne regasim prin galeriile foto ale maratonului. Lasam in urma pensiunea Dumbrava si incepem a urca usor, pe sosea. In cateva sute de metri ne despartim de semimaratonisti, ei vor continua sa alerge in fata, pe sosea, iar noi, maratonistii, vom ocoli in stanga, iesind din drumul principal. Trecem cu grija puntea, care scartaie si se balanseaza sub greutatea noastra. Incepem a urca,  incrancenati, fortand in bete. Imi gasesc pozitia de urcare, trecand in mana stanga drapelele, iar in cea dreapta batul pentru ski. Imi arunc privirea din cand in cand, in sus si in jos, coloana se misca si ramane intinsa pe cateva sute de metri. Foarte greu de tinut ritmul, atat cu cei din fata, cat si cu cei din spate. Ma ajung din urma si apoi ma depasesc, Liviu si Melcul Vilejios, impingand cu spor, in betele lor.

O urcare care se incheie la bisericuta din lemn, unde enoriasii si turistii, ne incurajeaza: “Cu Dumnezeu inainte!”. Astazi este o mare sarbatoare la romani, ziua sfintilor Constantin si Elena.La multi ani tuturor acelora, care poarta acest nume! Punctul de alimentare, o noua urcare si intalnirea cu doua persoane, echipate in strai de sarbatoare, una dintre ele care tinea in mainile sale un buchet de flori, legat cu o panglica albastra, asemanator cu unul de botez. Un botez aici, sus, in creierelor muntilor, “Sa va traiasca!” si probabil ca ei erau unnele dintre personajele asteptate la bisericuta din lemn.

Alti cativa kilometri cu urcari, coborari, sarituri peste baltoace si o alergare cot la cot, alaturi de  Cornel din Deva, pe care il vad cazand spectaculos intr-o baltoaca. Intamplarea ma aduce si pe mine iute cu picioarele pe pamant, deviza adoptata fiind, prudenta si iar prudenta, cursa aceasta ramanand antrenamentul principal pentru o noua cursa. Imediat dupa curba, iata-l si pe Lucian Clinciu, prins intr-o discutie cu un alt concurent, ne salutam si.. succes Ilie!

Incurajarile salvamontistilor, soarele puternic, setea si coborarea catre satul mic din vale, ne fac sa ne gandim din ce in ce mai des, oare cat mai avem pana la jumatatea acestei curse?  Fluierele, punctul de hidratare, strazile inguste ale satului, femei in varsta, copii, incurajari, aplauze, expresii de tot felul:  Ce-ai patit maica, esti pedepsit? Esti ultimul?   Pana sus? Aoleu, sunteti nebuni, nici nu stiti ce v-asteapta! Sa fii primul cu steagurile!

Iesind brusc din sat,  incepem a urca pe cararea acoperita de bucati mari de pietre, alunecoase. Cei trei km pana la punctul de hidratare, mersul la pas, cerul acoperit de nori si primii stropi de ploaie, sunt elementele mai noi, aparute in cursa. Suntem la jumatatea cursei. Ne umplem bine burtile cu apa, apoi sticlele, pentru ca urmatorul punct de hidratare va fi peste 9 km. Pe drumul care urca, serpuind, concurentii din fata se vad ca niste puncte vii, colorate, in miscare, Ma cutremur, gandindu-ma cat de mult mai avem pana acolo, sus. Norii negri dau tarcoale muntelui, iar tunetele anunta ploaia ce avea sa vina peste noi cat de curand. Aproape o ora a durat urcarea.

Cum de ceea ce ti-e frica, nu scapi, ajunsi sus, ploaia incepe puternic sa cada. Imi scot in mare graba geaca de la brau, fixandu-i gluga si incep a alerga prin ploaie, urmarindu-i pe concurentii mai bine echipati din fata, atent insa, cu ochii scosi din orbita, cat cepele, urmarind cerculetul rosu. Doi salvamontisti cu pelerine rosii confirma, ca mai avem de urcat, ceva mai mult de un kilometru. Si urcam si iar urcam si parca nu se mai termina. Iesim din padure, la cateva sute de metri, spre varf, alt grup, format din salvamontisti si organizatori, acestia din urma cerandu-mi sa le spun numarul de concurs. Mai sa fie, ce numar am, ca-i acoperit sub geaca! Alti kilometri alergati in jurul muntelui, inconjurat de pajisti alpine, tinand atent cararea, de pe linia imaginara, a curbei de nivel.

Carari inguste, zgariieturi pricinuite de arbusti, ruperi de ritm, la trecera prin locurile stancoase, greu accesibile. Norii s-au razbunat si nu mai ploua. Voi rezista pana la urmatorul punct de revitalizare, acolo imi voi scoate geaca. Si din nou padurea, coborarea printre copacii trantiti de vant, pe carari, cu pietre, bine pitite pe sub frunze. Lasam in urma indicatorul pe care scrie km 30 si ne apropiem de punctul de hidratare de la km 32. O aschie il opreste din alergare pe concurentul din fata mea si, de parca n-ar fi fost suficient, asist si la o cazatura a acestuia, chiar langa mine. L-am urmarit, risca prea mult si-i reprosez acest lucru, explicandu-i cat de important este sa ajungem toti, intregi, la finis.

Bag seama ca nu-s probleme prea mari, asa ca il depasesc, apropiindu-ma de punctul de hidratare, cu drapelele ridicate. Imi scot geaca de pe mine si o asez din nou la brau. De pe masa plina cu de toate, apa, lamai, portocale, glucoza, zahar, dau intai pe gat, cateva pahare de apa, o felie de lamaie, imi umplu sticla, fac cateva poze cu fetele din grupul de organizatori si pornesc din nou in cursa. Nu-mi mai sufla nimeni in ceafa, devin mai relaxat, coborand pe cararea care traverseaza proprietatile, imprejmuite de garduri din lemn sau din sarma ghimpata.

Incep din nou a urca, pe un drum foarte greu, desfundat, considerandu-ma un norocos, cand reusesc sa evit noroiul si ochiurile de apa. Drumul a devenit mocirlos, scrasnesc din dinti si ma afund la fiecare pas in noroi pana la glezne. Un nou punct de hidratare si confirmarea ca pana sus mai sunt doar cateva sute de metri. Din nou coborari si urcari, pe un drum la fel de greu, traversari de izvoare si puntea din lemn, in sfarsit reparata, echilibrandu-ma si spriinindu-ma de bat.

Grupul de fete de la ultimul punct de hidratare raman surprinse: Haide domnule stegar! Aflu ca de la acest punct, nu de putin timp, au plecat trei concurenti si ca am sansa sa-i prind pe unii dintre ei. Pe primul il ajung dupa cateva sute de metri, are dureri la genunchi si probabil tocmai de aceea, continua cursa resemnat, la pas. Pe altul il zaresc printre copaci, intoarce pentru o clipa capul si o rupe la fuga pe cararea ingusta. Am pus ceva presiune pe colegii mei, nu prea mai accepta sa fiu in fata lor, ei cu mainile goale si eu cu trei drapele, au vazut ca nu glumesc si ca iau in serios cursa. Km 40, Km 42, inca doi km de coborare.

Tanarul de pe carare, cu un tricou alb pe el, organizator probabil, ma atentioneaza ca ultimul km este unul foarte dificil, sa am grija cum calc si cum traversez peste pietre. Cum din fata si din spate, nu apare nimeni, incerc sa tin cont de sfatul lui, inaintand prudent. Km 44 si inca sunt undeva pe sus. Fac repede un calcul, inseamna ca la final cursa aceasta va masura in jur de 45 de km. Jos in vale se aude in sfarsit muzica, la microfon sunt prezentati, rand pe rand, concurentii. Iata si puntea metalica, peste care va trebui sa trec.

Strigate, fluiere si aplauze! Credeam ca sosirea va fi undeva, pe sosea, in zona pensiunii Dumbrava, dar n-a fost asa, pentru ca a urmat imediat, in poienita din fata. Un ultim efort cu steagurile inaltate deasupra capului, anuntul la microfon ca trece Ilie Rosu si gata! Pe final fiecare concurent a fost tratat si respectat ca un campion, rostindu-i-se numele la microfon. Un pas, doi pasi si domnisoara din fata mea imi atarna la gat medalia, sarutul si .. acum chiar ca s-a terminat, o poveste in 7 ore si 56 de minute.

Au urmat hidratarea, revenirea, strangerile de maini, felicitarile, interviul acordat Corneliei David si povestirile din cursa. Rand pe rand alti concurenti trec linia de sosire in aplauzele asistentei. Retrasi   undeva mai sus, in  zona corturilor, la microfon,  jos in vale,   se anunta ca trece linia de sosire cel mai varstnic  dintre concurenti, 69 de ani, … profesor universitar… Virgil Tiponut. Felicitari domn’ profesor,  o dovada ca spiritul romanesc, brancusian, n-are varsta!

Romania, oriunde te-ai afla, urmeaza-ne, nu te lasa!

Pin It

2 Raspunsuri

  1. Sandel Voinea spune:

    Alaturi de camarazii de cursa lunga, Ilie si-a indeplinit misiunea purtand, in alergare drapelele reprezentative pt. momentul si locul respectiv, transmitand un mesaj simplu, universal uman, prietenia. A dus cu el acest mesaj pe 6 continente. Efortul a fost deosebit, atit fizic, referindu-ne la cursa in sine, dar si logistic(Ilie Rosu este si antrenorul si maseurul si medicul si managerul lui Ilie Rosu). Ar fi urmat o binemeritata perioada de odihna. Insa Ilie nu este un banal alergator de cursa lunga ! Iata-l acum angajat in 2 maratoane montane si unul plat, fiecare depasind 42 km, onorand prin aceasta brandul ILIE ROSU.
    Sa ai spor la toate si fuleu constant.

  2. nicolae spune:

    Bafta!

Lasa un comentariu

Atentie: Comentariile vor fi moderate. Nu este nevoie sa trimiteti acelasi comentariul de mai multe ori