Aniversare – un an de la prima mea cursa de maraton

Pin It

Este data de 22.05.2009.
Cele mai reusite antrenamente, desfasurate in conditii de alergare in teren variat, cu multe  urcusuri si coborasuri, au fost cele din zona Brasovului.
Iata-ma din nou la cabana. Este o zi de mare sarbatoare, se implinesc astazi  6 ani de cand Vasile a urcat pe Everest, 1 an de la primul meu maraton, si aniversarea zilei de nastere a  lui Ion. La multi ani si Multi ani traiasca sunt cuvintele care rasuna pretutindeni in  cabana construita din lemn de brad.  Copiii si parintii  sunt foarte atenti pe timpul  prezentarii filmului in care expeditia, in totalitate romaneasca, a reusit escaladarea Everestului. Desi se vede ca  cei mici nu prea inteleg esenta acestui film,  sigur la finalul acestuia,  in vocabularul  lor a aparut un nou cuvant, Everest, spre care, in anii urmatori, vor alerga si ei, cautand perfectiunea!

Este intuneric. La intrarea in cabana, trebuie sa fii foarte atent, daca vrei sa descoperi semnificatia tricourilor de pe perete, lumina  fiind destul de slaba. Munca mea de un an de zile se afla aici, pe acest panou.  Pe data de 25.05.2009 se implineste 1 an de zile de la primul meu maraton.  Acum un an, cam 5 ore m-am rotit in jurul lacului IOR. Incepusem alergarea la ora 8 dimineata. Voiam in acea zi doar sa alerg si nu aveam o tinta anume. Cineva de sus mi-a daruit acea forta si intelepciune, pentru ca sa actionez si  sa risc intr-atat, incat visul meu sa devina realitate. Facand un scurt bilant, din acel moment am alergat 5 maratoane la antrenamente, singur, cu plecare si sosire la cabana,  si 5 curse oficiale de maraton la Budapesta, Bucuresti, Atena, Paris si Madrid. La Madrid am fost la 21 de secunde de calificarea la maratonul de la Boston! Daca eram mai atent si aflam din vreme  ca in 2010, schimband categoria de varsta, beneficiam de  5 minute bonus, puteam sa ma calific la Boston cu 3:35:59, eu obtinand in acest an la Madrid timpul de 3:36:20.  Dar obiectivul meu ramane neschimbat, 3:30:00, acest timp insemnand pentru mine, atat bariera peste care trebuie sa trec, cat si calificarea la Boston si la New York. Si chiar daca totul va ramane un vis, merita sa lupt in continuare pentru el. Stiu ca pot mai mult!

Sambata dimineata, o ploaie de vara a venit dinspre munte, trezind in mine teama ca antrenamentul planificat pentru astazi ar putea fi ratat. Dar n-a fost asa. In cateva minute ploaia a incetat. Impreuna cu Sandel, prietenul meu din scoala militara de la lotul sportiv, cu care m-am intrecut trei ani de zile pentru a prinde un loc de titular in echipa de patrula a scolii, suntem gata sa urcam dinspre Rasnov, catre  Poiana Brasov. Sandel vrea sa revina la forma de altadata si pentru ca simt ca doreste sa faca o schimbare, de genul celei facute de mine,  voi face tot ce-mi sta in putinta pentru a-l provoca si a-l aduce  la forma care sa-l faca sa alerge 21 km. Si apoi este momentul ca sa primeasca inapoi ceea ce noi aveam cand eram o echipa unita:  perseverenta si ambitia de a invinge. Alergam impreuna 1 km dupa care ne despartim, imi iau zborul si nu ma opresc decat in Poiana Brasov.

Ca de fiecare data imi doresc o fotografie. In departare zaresc un grup de muncitori echipati in salopete, ce par a fi de la URBAN SA. Ma indrept spre ei, observ ca sunt toti tineri si simpatici,  si-i rog sa-mi faca o poza. In replica m-au rugat sa fiu de accord sa faca o fotografie cu mine. Am acceptat, apoi le-am spus ca lucrez si eu la aceeasi societate si ca vor gasi pozele pe site. Citesc  pe chipul lor teama ca cineva ar putea sa-i certe mai tarziu, dar prind curaj si facem poza.

De la chioscul de langa statia de autobuz imi cumpar o sticla de suc si fac cale intoarsa. Pe drum imi atrag atentia doar melcii, iesiti in numar mare la plimbare pe marginea soselei, urmare la ploaia de dimineata. Pentru unul dintre acestia, ma-ntorc din drum, studiindu-i pentru cateva secunde coarnele si cochilia.  Jos in Rasnov ma astepta Sandel care reusise sa urce pana la km 5,5,  intorcandu-se apoi  la punctul de plecare.  Sunt intr-o stare fizica foarte buna, asa ca  hotarasc sa fac si drumul pana la cabana, tot in alergare. Imi iau din masina inca o sticla de suc, care imi e suficienta pana la finis.

Inca mai este racoare, asa ca drumul pana la cabana este acceptabil, ploaia care a cazut, facand ca pe soseaua pietruita sa nu fie praf. Sunt primit cu aplauze de catre copiii aflati in excursie, Vasile prezentandu-ma ca pe un mare campion. Dupa fiecare cursa, de fiecare data ma intreaba daca mai pot, reprosandu-si, parca, particica lui de “vina” ca ma incurajeaza sa fac asta. Privim cu o mai mare atentie spre panoul cu tricourile si fotografiile de la intrarea in cabana. Cine  stie, poate ca unul dintre copiii care se afla astazi aici si dau roata panoului, va deveni un mare campion! Cand parasesc cabana Himalaya, copii sunt altfel, pleaca cu o stare de spirit buna, de invingatori, unii visand chiar si un an de zile, cu gandul la reintoarcerea aici, la cabana prieteniei.

Dau o fuga si pe la monumentul celor care au lucrat in arma radiolocatie, aflat la intrarea in cabana. Imi amintesc cu regret ca atunci cand plecam la maratonul de la Paris,  inca un mare radiolocatorist a plecat dintre noi, generalul Nicolae Marinel. Dumnezeu sa-l odihneasca!

Spre seara a urmat pregatirea pentru focul de tabara. Cu mic, cu mare am adunat lemnele necesare, de dincolo de rau. Desi nu este prea lat, curentul de apa este foarte puternic. Arunc un bolovan la mijlocul apei, pentru a ma folosi de acesta in traversare. Pasesc si simt cum bolovanul se rasuceste, suficient insa, pentru a simti cum plonjez in aer. Ma folosesc de maini in cadere, pentru a amortiza socul cu apa. Simt o durere puternica la genunchi, care  putea insemna sfarsitul sezonului de alergare. Ma ridic, adidasii sunt plini de apa iar jumatate din hainele de pe mine, sunt ude. Analizez pierderile si constat ca am scapat teafar, am ramas doar cu o durere la genunchi, care inca persista.

Ii salutam pe membrii echipei de salvamontisti din Predeal, care au facut o demonstratie  si care pornesc acum grabiti pe drumul de intoarcere, conducand cu indemanare ATV-urile, pe potecile muntelui.

A doua zi de dimineata constat ca sunt intr-o forma fizica la fel de buna ca in ziua precedenta. Pentru ca maratonul DHL s-a anulat ma framanta gandul sa alerg de la cabana, pana in Predeal. Stabilesc cu prietenii mei sa ma culeaga de pe traseu, apoi sa ne continuam drumul impreuna, cu masina, pana la Bucuresti.
Zis si facut, strabat cei 6,5 km pe drumul de piatra, infruntand praful format de masinile de pe sosea. Oboseala acumulata in urma efortului din ziua anterioara, se simte. De la asfalt, pana in Predeal, borna kilometrica indica cam 20 de km. Inca nu simt urcarea lina, care incepe chiar din Rasnov. Sunt atent la masinile care vin cu viteza din sens opus,  care ma fac de multe ori sa alerg pe portiunea pietruita de langa sosea.

Las in urma poligonul, zona Cheia, in care cu 30 de ani in urma, faceam antrenamentele complexe de tragere cu echipa de patrula. Alternam atunci, alergarea cu tragerile cu pistolul mitraliera, la finalul antrenamentului dungi albe  brazdandu-ne echipamentul, de parca am fi fost niste morari, indicand ca ne-am facut antrenamentul, ca am transpirat suficient, eliminand in alergare destula sare.

Pe partea stanga se vad in departare Cheile Rasnoavei, locul preferat de antrenament pentru alpinisti. Mirosul de mici si de gratare inunda intreaga vale. Zeci de masini sunt parcate pe ambele parti ale soselei, brasovenii profitand de frumusetea acestei zile calduroase de mai si de cursul de apa din apropiere. Dinspre munte simt cum bate un vant si un aer mai rece, care ma invioreaza si ma indeamna sa pastrez ritmul. Incep a urca prin serpentinele care duc spre Paraul Rece. Sunt obosit, dar nu ma las. Mai sunt doar cativa km si voi incepe apoi sa cobor. Parcurg in sens invers traseul pe care ar fi trebuit sa il fac la maratonul DHL.

Mai am cativa metri pana sus. O masina opreste in parcarea de pe partea stanga a drumului. Sunt surprins sa-i vad coborand din masina pe toti membrii familiei Morosan, prieteni si fosti colegi de serviciu. Schimbam cateva cuvinte, apreciem ca fiind  o intamplare fericita intalnirea noastra, apoi ne despartim, eu continuindu-mi ultima portiune de drum in urcare. Cand incepusem sa cobor, m-au prins din urma prietenii mei. Aici s-a terminat antrenamentul meu, astazi alergand in jur de 22 km.

In drumul catre Bucuresti, oprim la Banesti, la monumentul lui Aurel Vlaicu, pe care sta scris “In acest loc in ziua de 13 septembrie 1913 s-au frant aripile zburatorului Aurel Vlaicu, din satul Bintinti, Transilvania, in incercarea lui eroica, de a trece cel dintai in sbor Carpatii, inlantuiti cu pasarea de fier, faurita de mintea si mainile lui, simbol profetic al dezrobirii, care trebuia sa vina. Patria recunoscatoare!” Deasupra, pe monument, un vultur cu aripile larg deschise, parca vrea sa-si ia zborul spre muntii care se inalta falnici in fata noastra si  care l-au vrajit pe Aurel Vlaicu, munti peste care temerarul pilot nu a reusit sa treaca, frangadu-si aripile.

A ramas in mintea romanilor ca fiind primul roman care a incercat sa treaca in zbor Carpatii, intr-un moment de pionierat al aviatiei, cazand eroic la datorie. Suntem 3 in fata monumentului, si nu stiu daca a fost o intamplare ca am lucrat sau lucram in armele care compun astazi Statul Major al Aviatie, eu-radiolocatorist, Sandel- rachetist, iar Monica- aviator. Calitatea mea de membru si functia detinuta in cadrul  Asociatiei Romane pentru Propaganda si Istoria  Aeronauticii (ARPIA), m-a obligat sa opresc pentru a aduce un omagiu celui care a fost Aurel Vlaicu. Trecem pe langa monument, atunci cand, la final de saptamana, ne indreptam spre statiunile situate pe Valea Prahovei,  sau cand revenim grabiti spre Bucuresti.

Asa am aniversat un an de la primul meu maraton.

Pin It

1 raspuns

  1. Constantin Patrascu spune:

    imi pare rau pentru cele cateva secunde, bafta in continuare si succes la antrenamente. CP

Lasa un comentariu

Atentie: Comentariile vor fi moderate. Nu este nevoie sa trimiteti acelasi comentariul de mai multe ori