Amintiri din 1982

Pin It

Este data de 21.02.2009.
Doar cativa alergatori dau astazi roata parcului. Pe cei care alearga in sens invers mie ii intalnesc de doua ori la fiecare tura.  Avem timp, cand trecem unii pe langa ceilalti, doar sa schimbam cateva priviri si sa ne salutam. Cu altii nu ma intalnesc deloc. Sunt cei care merg in acelasi sens cu mine si pe care, ii pot intalni doar daca alerg mai repede sau mai incet decat ei.

Este o mare sarbatoare crestin-ortodoxa, bisericile fiind pline ochi. De mosii de iarna si in saptamana mortilor, preotii slujesc sute de parastase.  Trecand prin dreptul debarcaderului, care este cel mai apropiat punct catre biserica de lemn din parc, construita in stil maramuresean, intreaga zona rasuna, fiind plina de cantece bisericesti, cu care vrei, nu vrei, intri in rezonanta. De regula, duminica, cand trec prin acest punct,  ma trec fiorii, acesta fiind locul in care imi faceam alimentara cu suc,  atunci cand am alergat primul meu maraton. Baraca din dreptul debarcaderului a disparut, locul ei fiind luat acum de o cladire noua, din lemn.

Ieri, uitandu-ma pe niste fotografii, mi-am amintit de cateva competitii la care am participat, cu multi ani in urma. Erau primele mele curse oficiale de alergare pe distanta de 10.000 m.  Alergasem la faza zonala la Targu Mures, pe un teren desfundat, cu multa apa si cu mult noroi pe traseu, obtinand atunci dreptul sa concuram la Galati, la finala pe tara. Apoi a venit prima medalie la spartachiada scolilor militare, la Sibiu. Ne-am clasat doar pe locul doi, pentru ca am intrat in concurs, cand soarele era sus. De data aceasta adversarii nostri si-au luat masuri si au alergat dimineata, cand afara era inca racoare si nu se luase roua. Asta pentru ca, la un concurs pregatitor, cu cateva luni inainte de spartachiada,  ii invinsesem pe infanteristi cu exact o secunda! Atunci aceasta secunda a reusit sa puna pe jar, intreaga elita a infanteriei romane. Ce vremuri! Eram 7 titulari si o rezerva, iar proba noastra, patrula militara, era una, specifica jocurilor aplicativ militare. Era o imbinare intre rezistenta la efort fizic, indemanare si curaj. Echipati in tinuta militara, cu ranita in spate, avand pistolul mitraliera la umar, un sac cu 3 granade, o masca de gaze, cu port incarcatorul la brau, trebuia sa ne intrebuintam serios, pana la trecerea liniei de sosire. Dupa aproape doi km de alergare compacta, intram in poligon si executam trageri reale cu pistolul mitraliera, fiecare avand cate 5 cartuse. Fiecare glont care nu nimerea tinta, penaliza echipa cu cate un minut. Trei ani de zile ne-am antrenat pentru acest moment, tragand fiecare, mii de cartuse, in conditii de efort maxim, perseverand in a nu rata nimic. Doar o stare de indispozitie ne putea face sa ratam. Apoi dupa alti km de alergare, urma aruncarea grenadelor, trei la numar pentru fiecare, intr-un cerc la vreo 20 de metri. Fiecare grenada care nu lovea cercul, penaliza echipa cu cate 30 de secunde. Si dupa alti km urma trecerea cu masca pe figura printr-un sector imaginar infectat. Continuam sa alergam pana cand zaream in departare linia de sosire. Totul era atat de real, incat abia astazi realizez ca parea ca lupta din finalul unei probe de maraton. Eram epuizati si putin desfigurati. Ne puteam ajuta intre noi pe ultimii metri. Daca vreunul dintre noi ceda fizic, pe final de cursa, ii saream in ajutor, luandu-i arma sau ranita, astfel incat  sa putem trece cat mai compacti si mai repede linia de sosire. Ne trebuiau minute bune ca sa ne revenim. In aceasta proba nu erau invingatori individuali, intotdeauna invingea ECHIPA. Totul se rezuma in final, la un timp insumat,  timpul ultimului sosit si penalizarile la probele de tragere si de aruncare a grenadei. Si bineinteles, ca si la proba de maraton de astazi, dupa cursa, urma adevarata incununare a efortului, primind la tot pasul, respectul si aprecierile celor din jur.

Si iata ca astazi, studiind fotografie cu fotografie,  retraiesc din nou emotiile de concurs ale acelor vremuri. Iata-i pe fostii mei colegi. Anii au trecut iar despre multi dintre ei nu mai stiu nimic. Pe unii i-am  mai intalnit cu diferite ocazii, observand ca au mai luat in greutate, iar altii mi s-au parut neschimbati, supli, fiind tradati doar de parul incaruntit si de pronuntatele urme de chelie,  semne ale terecerii anilor si a faptului ca, oricat ne-am stradui, nu putem sa oprim timpul in loc.
Iar eu raman cu amintirile mele, continuand sa ma invart in jurul lacului, dandu-mi seama ca, lupta cu secundele a ramas si pentru mine, molipsitoare.

Pin It

1 raspuns

  1. victor spune:

    Tineri,plini de energie, cu toata viata inainte !Ce ani frumosi si ce pacat ca nu se mai intorc!Ne trebuia atat de putin sa fim fericiti …Acum lucrurile sunt mult prea complicate pentru copiii nostri;nu-i invidiez pentru plusul de comfort pe care-l au pentru ca au pierdut multe alte maruntisuri ce faceau farmecul acelor ani.Asta ma duce cu gandul la aniversarea noastra de 30 de ani de la terminarea liceului pe care e musai sa o onoram cum se cuvine.

Lasa un comentariu

Atentie: Comentariile vor fi moderate. Nu este nevoie sa trimiteti acelasi comentariul de mai multe ori