Din nou antrenament prin locurile natale

Pin It

Este data de 05 septembrie 2008.

Se facuse tarziu si afara se intunecase. Am plecat totusi cu masina impreuna cu baiatul nasului meu si cu prietena lui spre Adjudu Vechi.

Catre miezul noptii, dupa cateva ore de mers in noapte, enervati de luminile masinilor care circulau din sens opus, am ajuns la destinatie. In ziua de sambata au fost destule de lucru in jurul casei. Munca fizica m-a cam obosit dar, luand partea buna a lucrurilor, cred ca mi-am facut incalzirea pentru antrenamentul din ziua de duminica, cand mi-am propus sa alerg in jur de 30 de km.

Pentru ca de data aceasta totul sa fie altfel si sa scap de monotonia de altadata, voi alerga pe un traseu care trece prin mai multe comune: Adjudu Vechi, Lespezi, Costisa, Microhidrocentrala, Beresti, Sascut, Adjudu Vechi.Aflu chiar ca toate drumurile sunt asfaltate iar pe unele portiuni nu voi avea parte de un trafic intens.

Asadar duminica dimineata, in jurul orei 7.00, voi pleca in cursa insotit de Florin, vecin cu mine si elev in primul an de liceu. Acesta are privilegiul ca pentru o zi, sa-mi fie manager si antrenor. In timp ce el face aprovizionarea cu apa si isi pregateste bicicleta, eu imi verific echipamentul, buletinul si banii. Timpul este senin si racoros si tocmai bun pentru alergat.

Si pornim. Traversam satul fara sa intalnim prea multe persoane in drum, ca de, lumea inca se odihneste si profita din plin ca e sarbatoare. Intram in drumul national care duce spre Barlad traversand podul de peste raul Siret admirand apa care coboara in forta dinspre baraj. Pe ambele parti ale soselei sunt lanurile de porumb, afectate serios de seceta acestui an. Florin isi ia rolul in serios si imi face din cand in cand alimentarea cu apa.

Ne apropiem de satul Lespezi, situat la baza unui deal acoperit de paduri, cu oameni si case care se disting prin simplitate. Iesim din drumul national si ne continuam miscarea prin sat, in directia lacului de acumulare. Pentru a ajunge acolo trebuie sa strabatem padurea Chiosa. Ne oprim cateva momente la o cismea care capteaza un izvor, sorb cateva inghitituri de apa si ne indreptam spre satul Costisa. Cand eram copil si mergeam in satul bunicilor, il strabateam de la un capat la altul si abia acum realizez cat de mult timp a trecut de atunci. Vechea padure de stejari a disparut, fiind taiata si inlocuita cu una tanara, tot de stejari. In centrul satului a aparut un monument istoric, care aminteste trecatorului ca multi barbati din aceste locuri au cazut la datorie in timpul razboiului. Este acelasi sat simplu, cu pomi fructiferi si cu multe animale in fiecare curte si pe care Hidrocentrala si drumul asfaltat l-au scos definitiv din izolare.

Iesim din sat si in departare iat-o, se vede hidrocentrala. Drumul este liber si foarte rar mai trece cate o masina, asa ca intreaga sosea este a noastra. In apropierea paduricii de la baza hidocentralei vad foarte multe corturi si oameni somnorosi, semn ca aici s-a petrecut in noapte, sub cerul liber, in jurul focului sau s-a pescuit. Sus pe deal, la nici 3 km de baraj, este ascuns printre pomi, satul Cornii de Sus, in care vara petreceam saptamani intregi la bunicii mei din partea tatalui. Parca aud si acum behaitul caprelor, acoperit de sunetul clopotelor agatate la gatul lor, cand seara, se intorceau de la pasunat si lasau in urma lor mult praf si un mirosul specific de capra.

Ne intalnim in drum cu un grup de pescari care ne strudiaza curiosi. Urcam podul, admiram intinderea de apa a lacului de acumulare, apoi coboram si ne continuam deplasarea. Parcurgem destui km dealungul barajului si apoi intram in satul Beresti, un sat prin care soseaua are multe curbe cu linii continue si care parca nu se mai termina. Oamenii ne privesc curiosi pentru ca si ei, la fel ca mine, isi consuma energia in timpul saptamanii, dar la munca campului. Probabil gandesc, ca si consatenii mei, ca sunt unul de la oras care alearga si care nu mai poate de bine, ca sunt unul insuficient de bine muncit, caruia i-ar pieri pofta de alergat, daca ar fi o saptamana la munca, la tara, zi de zi.

Strabatem satul si in departare se vede Sascutul. Numele localitatii imi da fiori pentru ca mama mea mi-a povestit, abia cu putini ani in urma, ca aceasta localitate are o stransa legatura cu mine si cu nasterea mea. Trebuia sa nasca si ii trecuse sorocul, fiind transportata atunci urgent cu salvarea spre spitalul din Bacau pentru noi investigatii. Drumul national era in constructie si presarat cu multi bolovani. Zdruncinaturile masinii i-au declansat atunci durerile nasterii, asa ca m-am nascut intr-o salvare, la intrarea in aceasta localitate, primind apoi aici si primele ingrijiri medicale la dispensar. Nu credeam niciodata ca voi ajunge sa alerg prin aceste locuri si chiar sa povestesc despre ele.

M-am oprit pentru o clipa la intersectia cu drumul european si am facut o poza langa indicatoarele care aratau nordul – directia Suceava si sudul – directia Bucuresti. Eram emotionat si m-au cuprins ganduri care m-au dus mult timp in trecut. Acesta sa fie locul in care mi-a batut pentru prima oara inima si am scos primul scancet? Ma aflu la “km zero” al inceputului meu, locul in care pentru mine, cu multi ani in urma a pornit cronometrul iar astazi alerg contra lui, incercand de fiecare data sa fiu mai bun decat ieri, macar cu o secunda. Privind in cele doua directii imi dau seama ca ele chiar mi-au marcat viata. Cea dinspre nord, duce in judetul Suceava, la Campulung Moldovenesc, unde am urmat liceul militar si mi-am petrecut cei mai frumosi ani ai adolescentei, iar cea dinspre sud, spre Bucuresti, este locul unde am inceput sa-mi construiesc visele si in care am lasat cei mai frumosi ani din viata.

Dar vai, amintirile nu trebuie sa ma copleseasca, trebuie sa imi revin, sa cobor cu picioarele pe pamant, pentru ca mai am inca 13 km de parcurs pana acasa, drumul european E 85 fiind foarte aglomerat. Trebuie sa fiu atent la masinile care circula cu mare viteza pe langa mine, in ambele sensuri. Si asta si fac, continui sa alerg si sa trec de granita, care desparte cele 2 judete, Vrancea de Bacau, lasand multi km in urma si incercand sa ma apropii de satul meu. Ies din drumul European si reintru in drumul national care duce spre Barlad. In departare zaresc calea ferata peste care trebuie sa trec pentru a ajunge in sat. Putina lume mai stie ca langa aceasta linie de tren, cu multi ani in urma era un canton CFR, locuit de ceferisti si de familiile lor. Aici, in dreapta caii ferate, a copilarit poetul Liviu Ioan Stoiciu iar in sat graficianul Vasile Anghelache, care, impreuna au dedicat un volum de versuri si grafica “pam-param-pam (adjudu-vechi)” Cantonului 248 si comunei Adjudu Vechi. Astazi cladirile au disparut, totul e acoperit de culturi de porumb, ramanand doar halta, in care mai opresc pe zi doar cateva trenuri personale si amintirea acelor vremuri. Si cand te gandesti ca toate acestea le-am aflat printr-un simpu “Search” pe “Google”, cautand din curiozitate cuvantul Adjudu Vechi. Astazi atat de putini tineri din sat cunosc acest lucru!

Am intrat deja in sat, mai parcurg cateva sute de metri si iata-ma acasa. Timpul: 2 ore si 40 minute. Nu am tras tare, ma simt foarte bine si cred ca daca mergeam in acelasi ritm terminam un maraton intr-un timp de aproximativ 4 ore. Spre seara mi-am facut bagajul si in aceeasi companie am plecat spre Bucuresti. Ne-am oprit in Buzau unde se desfasurau serbarile berii Timisoreana, am servit cativa mici si am gustat o bere, tragand cu ochiul si la spectacolul desfasurat in piata centrala a orasului. Ne-am pus din nou in miscare, astfel incat la miezul noptii am ajuns acasa.

De aici, in miez de noapte, pe cei dragi, va salut, oriunde v-ati afla si sa nu uitati:
Daca vrei poti. Nimic nu e imposibil, si .. niciodata nu-i prea tarziu sa poti si tu. Daca ai avut vreodata vreun vis si ai renuntat sa lupti pentru el, nu uita ca acesta mai poate deveni realitate numai daca vrei si tu!

Pin It

5 Raspunsuri

  1. Constantin Patrascu spune:

    Frumos articol Sefu !

    Cred ca ar merita publicat acest articol si intr-un ziar local, descrietzi foarte bine zona.

    Felicitari, si succes la Budapesta si Atena

  2. Constantin Patrascu spune:

    Tot eu,

    “Ce mica-i lumea” intr-un spatiu infinit, in care realizati lucruri marete.

    Acum vreo 7 ani atzi ajutat un valcean, nu-l cunoasteatzi, nu avea functie si l-atzi convins sa vina la Bucuresti sa facem o echipa, nu pentru maraton, pentru dezvoltare de sisteme informatice. Si cum spuneam ca lumea-i mica, o firma din valcea va sponsorizeaza sa va indeplinitzi visul. Ma bucur ca directorul general este alaturi de dumneavoastra. Saptamana viitoare va sponsorizez si eu cu o sticla de miere de salcam (produsa tot in Valcea :)) sa va dea energie.
    PS. Vedetzi ca pe 21 sau 22 este maratonul Petrom. Poate obtinetzi ca premiu si motorina pentru deplasari.

    Numai de bine si va este aproape Familia Patrascu si Taranu ! Numai de bine !

  3. Adrian spune:

    aduce putin a Creanga toata povestea asta :D

  4. Marian ONOFRIEVICI spune:

    Pentru Adrian mai mult decat pentru Ilie:

    Ai vazut ce poate face visul dintr-un om? Ai mai vazut undeva o asemenea daruire care sa-ti dea puterea sa invingi si in acelasi timp sa poti scrie despre asta? Ai sesizat acea inspirata impletire a tragismului durerii cu dorinta reusitei din care se naste visul de invingator?
    Nu stiu daca Creanga a transmis, nici voit, un asemenea mesaj de izbanda!
    Aceasta este lupta, prietene. Lupta pentru scopurile si idealurile tale.
    Ce exemplu reusit pentru cei care te cunosc, dar mai ales pentru cei ce nu te cunosc, Ilie.

    Un vechi prieten

  5. La multi ani mamei mele si semimaraton pe distanta Adjudu Vechi-Podu Turcului | Ilie Rosu spune:

    [...] amintiri frumoase. Traversez podul peste raul Siret, despre care am mai povestit, cu ocazia altor antrenamente efectuate in zona. In departare, la 5 km, se zareste satul Lespezi, asezat la baza dealului, pe care [...]

Lasa un comentariu

Atentie: Comentariile vor fi moderate. Nu este nevoie sa trimiteti acelasi comentariul de mai multe ori