Olympus Marathon 2017 cu drapelele Romaniei si Greciei

Pin It

Este data de 24.06.2017.

Olympus Marathon 2017

Povestea  Olympus Marathon 2017 a  inceput  la Maratonul DHL.  Rezultatul  bun obtinut in aceasta cursa desfasurata in anul 2016 mi-a ridicat moralul, reusind sa finalizez Olympus Marathon 2016  intr-un timp sub 10 ore.  Anul acesta am fost  mult in urma cu pregatirea datorita problemelor cu genunchiul, care m-au facut sa fiu foarte prudent, atat la antrenamente, cat si in timpul curselor alergate oficial. Am redus substantial motoarele, avand o  intarziere in medie de 30 de minute, fata de anul trecut.  Am abordat cu multa precautie cursele montane,  evitand  ca pe coborare sa nu solicit prea mult genunchii. Scopul scuza mijloacele, pentru ca proiectul meu, alergarea  maratonului 200,  m-a determinat sa schimb strategia, conservandu-mi intreaga energie pentru acest scop. Voi trece de 2 ori prin borna 200 a maratoanelor. Intai va fi maratonul 200 din cariera, apoi la scurt timp, maratonul 200 cu drapelul Romaniei, pentru ca intre cele doua momente se afla doar o diferenta de 10 maratoane.
In acest an la Maraton DHL nu am facut o cursa prea grozava. Doar primii 21 km i-am alergat satisfacator, restul cursei fiind pe urcare sau pe coborare, in conditii de ploaie torentiala sau de teren alunecos, am alergat-o sub posibilitatile mele.

Intalnirea cu Stefan Salagean din autobuzul care ne transporta din Poiana Brasov spre locul  de start, Predeal, a grabit prezenta mea la maratonul din acest an  de pe Olimp. Dar emotiile s-au tinut lant pentru ca inscrierile s-au incheiat inca din luna mai. Am avut insa sansa ca duminica, dupa finalizarea Maratonului DHL, sa gasesc site-ul maratonului de pe Olimp, deschis. Am profitat de acest moment, anuntandu-i imediat pe Stefan Salagean si pe Cristian Pop, inscriindu-ne. Spre ghinionul meu tranzactia platii cu cardul a semnalat o eroare, fiind nevoit sa astept  pana dimineata ca sa verific daca s-a efectuat plata. Nu se facuse. Am incercat  sa reiau inscrierea dar am constatat  ca  site-ul de inregistrase se inchisese. Colegii mei au fost validati insa. Pentru mine a inceput o adevarata aventura pentru a ma inregistra, apeland  la toti prietenii mei greci. Pana la urma am primit promisiunea ca voi fi inscris in preziua cursei, la Expo Marathon, lucru care s-a si intamplat, fetele care se ocupau cu inregistrarea m-au  asteptat, identificarea mea facandu-se dupa drapelele  Greciei si Romaniei.
De multe ori  am pus timpii mari obtinuti la maratoanele montane pe seama pantofilor de alergare. De aceea inainte de acest concurs am cautat o noua pereche, din dorinta ca aceasta sa imi asigure  mai multa stabilitate pe coborare. Am dat peste ei la Expo Marathon. Mi s-a atras insa atentia sa nu ii folosesc  la aceasta cursa. Traiam cu impresia ca aceste incaltari ar putea sa compenseze intarzierile de  pregatire ale acestui an, asa ca am decis sa risc si am pornit cu ele  in cursa. S-a dovedit o decizie neinspirata insa. Suprafata de concurs era foarte dura, in mare parte formata din piatra. Crampoanele de pe talpa pantofului aveam sa le simt intreaga cursa, chiar daca  pe coborare acestea mi-au asigurat stabilitatea pe care nu am avut-o niciodata intr-o cursa montana. Aveam senzatia ca am cuie in talpa. La inceput am dat vina pe pietricele,  care deobicei ne intra in pantof in cursele montane. La km 35 am avut curajul sa verific., dandu-mi jos pantofii. Nici o pietricica. . Durerile erau de la crampoane. Am fost nevoit sa alerg  cu aceasta senzatie de cuie in talpa pana la final de cursa.
Ne-am aliniat la start in site-ul arheologic din localitatea Dion. M-am intalnit cu foarte  multi cunoscuti, atat romani, cat si straini. Mi-am fixat ca obiectiv  sa ajung la finish, chiar si in conditiile depasirii timpului regulamentar. Experienta spune ca din  cele 6 editii la  care am luat startul, de 3 ori am terminat in jurul a 10 ore, iar de alte 3 ori am depasit timpul regulamentar, dar am terminat. Oare cum va fi cea de-a 7-a editie la care concurez?

La start a fost prezent Mitropolitul din zona Olimpului, care a adresat cateva cuvinte participantilor. Am avut privilegiul sa discut cateva cuvinte cu PreaSfintia Sa, constatand cu satisfactie ca detinea multe informatii despre Romania si ca vizitase Manastirea Putna. In plus mi-a inteles si mesajul cu drapelele Romaniei si Greciei in cursa.

La orele 06.05 s-a dat startul. Am observat ca ora de start  nu este o ora intamplatoare, ca startul se da de fiecare data atunci cand rasare soarele.M-am pozitionat in primele randuri purtand drapelele Romaniei si Geciei. Grecilor le place mult asta. Si mie. Am parcurs doua  sute de metri cu steagurile fluturand deasupra capului, apoi le-am lasat sa alunece pe langa corp. A urmat o portiune de 4 km in urcare, pe asfalt. Era foarte cald. Am continuat in ritmul meu, fiind depasit si incurajat de multi dintre colegii mei din Romania. Liviu Bica m-a depasit pe la km 5. Aveam sa il observ in fata mea vreo 2 km, dupa care a disparut  in padure printre concurenti. Era un punct de reper bun. Pentru ca o las mai moale, incep sa fiu ajuns si depasit de concurentii care au pornit in cursa la 15 minute dupa noi, cei din seria a doua.  M-a ajuns Marius Junoiu, care a pornit din seria a 2-a. Mi-a spus ca domnul Cristian Chiurlea a cazut in timpul cursei, ramanand sa primeasca ingrijiri medicale de la organizatori. Pacat! Cat de mult si-a dorit ca sa finalizeze aceasta cursa!

Chiar daca urcam, parca se facuse mai cald, si aveam senzatia ca ma sufoc. Ma steptam ca dupa km 10 sa intampin un aer mai rece,  dar nu a fost  asa. Zapuseala si senzatia  cuielor din talpi ma tineau in loc. La km 15, cam la 1550 m inaltime, eram in intarziere. La km 21, locul de unde  puteai savura imaginea care avea in centrul ei Tronul lui Zeus, mi-am tras un pic rasuflarea. Langa cabana acelasi grup de magari, inghesuiti unul in altul, incercand sa se fereasca de razele soarelui. Am primit incurajarile turistilor de pe platou, printre ei aflandu-se si un grup de vlahi, cu care am facut o fotografie.Ghini, ghini au fost incurajarile lor, la vederea celor doua steaguri. Am purtat telefonul cu mine pana aici sus, in speranta unei fotografii cu muntele. Am rugat pe cineva sa imi faca fotografia, indicandu-i sa prinda intre steaguri,  muntele. Nu am verificat fotografia, si cum de multe ori, de ce ti-e frica nu scapi, la final de cursa am constatat  ca nu s-a inregistrat nimic. Am reintrat in traseu, alergand pe  poteca ingusta care urma  curba de nivel. Iata si locul in care in anul 2014 am gresit directia din cauza cetii si a marcajelor, trezindu-ma atunci in spatele muntelui Olimp, fiind luat de o avalansa de pietre, care era cat pe ce sa ma arunce intr-o prapastie. Am scapat ca prin minune atunci. Poate ca de aceea vin in fiecare an pe acest munte, fiind atras de o voce care vine din inima muntelui si care  ma indeamna: Ai invins, continua! Ai pierdut, continua!
Doar un metru de zapada a ramas anul acesta de traversat pe poteca de alergare.  Iata si grupul de tineri care an de an, incurajeaza concurentii la km 22. Iata si fotograful! Fotografii! Mare admiratie pentru felul in care se dedica artei lor. Incearca sa te surprinda in actiune, cautand  inclestarea,  daruirea si bucuria victoriei din tine. Incepem a cobora. Apreciez stabilitatea pe care mi-o dau incaltarile, dar abia acum imi dau seama ca incaltarile mele, pentru cei 2 km de coborare abrupta care urmeaza,  inseamna prea putin in economia acestei  curse. Lupta pentru recuperarea timpului pierdut abia acum incepe. Vremea se racoreste, iar norii se aduna deasupra noastra. Incepe a tuna si a fulgera. Ploaia torentieala ii alunga pe fotografii si pe voluntarii de pe traseu. S-ar crede ca prin aceasta ploaie ne-a pus Dumnezeu mana in cap. N-a fost chiar asa. Suprafata de alergare a devenit dintr-odata  alunecoasa, cu mare risc de accidentare. Reusesc sa depasesc cativa concurenti aflati in dificultate si cateva grupuri de turisti. La punctul de control de la km 30 m-au luat in primire organizatorii. Mi-au aratat semnul ca s-a incheiat cursa.     S-au apropiat de mine incercand sa imi ia numarul de concurs. I-am tinut insa la distanta. Aveau ochii atintiti   spre mine si cu maininile intinse spre numarul de concurs. Realizez ca nu am nici o scapare. Am dezlipit chip-ul de pe numarul de concurs si l-am dat. Pareau satisfacuti, desi citeam in ochii lor ca voiau si numarul de concurs. Ii uram! Am dat frau acestor sentimente datorita emotiei. In primul rand pentru ca incercau sa isi descalifice propriul steag. Nu stiau insa ca din anul 2010 ,  am trecut de 7 ori prin acest punct. Run with the goods!  Alearga cu zeii, este motto-ul maratonlui. Este  a 7-a oara de cand alerg acest maraton. La acest punct de control, daca ai depasit timpul regulamentar nu mai ai cum sa ajungi in 10 ore la final. E calculat. Trebuie sa fii nebun ca sa continui, pentru ca punctele de hidratare si marcajele de pe traseu se ridica. Ramai fara apa si fara busola si  doar zeii te mai pot ajuta. Cine se incumeta sa continue, ramane in cursa doar el si zeii si…alearga cu zeii. E o mare provocare ceea ce se intampla. Cand am ajuns la final am aflat ca timpul de concurs a fost prelungit cu 1 ora. La km  30 am avut o intarziere de 30 de minute. Daca as fi stiut de prelungire, as fi mentinut un ritm mai alert si  m-as fi incadrat.

Nestiind ce se petrece in fata, mi-am umplut sacul cu  apa si la drum. Cursa avea sa se desfasoare in continuare in cea mai mare parte de-a lungul unui rau, pe care aveam sa il trecem de 8 ori. De sus, de la mare inaltime, caderea lui era ca un susur, iar de jos, la nivelul trecerii peste pod, era foarte zgomotos si furios. Pana la urmatorul punct de control, km 34,  am mentinut un ritm bun. Organizatorii tocmai isi strangeau lucrurile . I-a surprins prezenta mea, insa unii m-au retinut de la editiile trecute, ca fiind alergatorul cu steaguri. M-au intrebat daca am vreo problema, iar eu le-am confirmat ca sunt in regula. Mi-au dat cate ceva din ce au gasit  printr-o punga si am plecat din nou la drum.  La trecerea peste rau mi-am refacut proviziile de apa, pentru ca stiam ca pana la final mai sunt 9 km si ca vor incepe problemele cu apa si cu caldura. Au urmat cateva traversari pe de o parte si de alta a raului, cu multe urcari abrupte si coborari, de zeci si chiar sute de metri, dandu-ti impresia ca te afli pe o scara, pe care trebuie sa o urci si sa o cobori, fiind atent la scari, ca sa nu te pravalesti in haul din lateral. Este locul in care picioarele nu mai raspund la comenzi. Eu am in plus steagurile, cu care vreau sa ajung la final. Pe la km 37 ma intersectez cu  voluntarii care au asigurat ultimul punct de control, cel de la kilometrul 38. Desfiintasera  punctul si incercau sa iasa din munte. La km 40 doi concurenti primeau ajutor. Unul avea un bandaj la picior iar celalalt era intins pe spate, dezhidratat, cu fata in sus si cu ochii privind nicaieri. 4-5 paramedici erau in jurul lor , acordandu-le ajutorul. Era foarte cald, nu era umbra iar soarele batea direct deasupra lor.  Le-am facut semn paramedicilor ca sunt in regula si ca pot continua cursa. Am cerut un gat de apa de la un paramedic. Spre deosebire de alti ani, anul acesta am primit. M-a pus pe ganduri imaginea cu maratonistul cu fata in sus, pe care am purtat-o cu mine mult timp. Am decis sa pastrez cat  mai mult din apa pe care o mai aveam. In drum am intalnit un voluntar care m-a intrebat daca am nevoie  de apa, acesta oferindu-se sa imi dea o sticla de 2 litri de apa aproape plina. Am baut din sticla, potolindu-mi setea,  multumindu-i fetei pentru darul oferit, pentru ca am uitat sa spun, voluntarul intalnit era o fata, care poate era chiar trimisa  zeilor. Am continuat la pas, urcand cu atentie pe cateva stanci si coborand care disparea atat de des, in sus si in jos. Ajung in locul in care drumul se desparte in doua, o directie fiind cea pe care am luat-o in anul 2014, facandu-i atunci pe Cristi si pe Dana sa ma caute, pentru ca ei asteptau sus la cateva sute de metri, pe drumul pe care ar fi trebuit sa ma incadrez.  Lipsa marcajelor a facut atunci sa aleg drumul gresit. O sageata mica, ascunsa printre crengi indica  anul acesta   drumul corect.  Am ajund sus. In departare se zarea orasul, cu cladirile lui acoperite de tigla. Se parea ca aventura se apropie de sfarsit. Dar nu a fost asa. Alergand pe curba de nivel fara marcaj, intersectandu-ma cu alte poteci, m-am incadrat pe  una care s-a dovedit a nu fi cea corecta. M-am pomenit in drumul pietruit, pe care trebuia sa il traversez si  apoi sa imi continuu drumul pe langa gardul de plasa de sarma, pana la asfalt. Mi-am dat seama ca ma aflam pozitionat ori mai sus, ori mai jos, fata de acest drum. Pentru ca nu am vazut nici un marcaj, am ales sa cobor  pe drumul pietruit, pornind in alergare catre stanga. S-a dovedit a fi gresit. M-am reintors in vechiul loc si am pornit-o in sus. Sa fi facut vreo 200 de metri, dar nimic nu semana cu drumul stiut. M-am reintors din nou. In fata mea se deschidea o pajiste pe care pastea un cal, iar in departare la 100 de metri se zareau casele si, probabil, dincolo de ele, primul drum asfaltat.  Ma rugam sa nu fie nici un gard. Din nefericire gardul a aparut in fata mea si din fericire iata si.. parleazul! Gardul mai fusese escaladat. Avea ca inaltime cam 1,70 m, iar eu aveam de sarit cam 1,50 m. Am aruncat steagurile dincolo de gard, apoi m-am cocotat pe el. Acolo sus m-au apucat  carceii. Mi-a luat ceva timp ca sa traversez si sa ajung dincolo de gard. Ma aflam in curtea unei biserici, care avea portile de la intrare incuiate. Din fericire gardul din fier forjat avea cam 1 metru inaltime. L-am escaladat, evitand miscarile bruste si fiind atent la varfurile lui. Din nou inceput de crampe. Pasind triumfator pe asfalt, am ales sensul  de alergare in urcare. Persoanele pe care le-am intalnit in drum mi-au confirmat ca sunt pe drumul cel bun, ca voi da de sageti inscriptionate  pe asfalt, care ma vor dirija  pe traseul maratonului, catre linia de sosire. Dupa vreo doua sute de metri, in sfarsit, iata-le. Incep a cobora, impleticindu-mi pasii, intr-un amestec de tristete si de bucurie. Il intalnesc in cale pe Bogdan Mara, care ma felicita pentru cursa si pentru curaj, imortalizand coborarea mea pe strazile orasului alaturi de fiica sa. Un grup de copii apluda, indicandu-mi apoi directia spre care trebuie sa alerg. Iata terasele si restaurantele. Oamenii se transforma in spectatori, ridicandu-se si batand din palme. Din randul  lor a iesit cu fata radiind de bucurie,  sotia unui prieten maratonist grec, Nikolaos Zikas. Ne cunoastem din anul 2010. De atunci am simtit ca fiecare izbanda a mea, este si izbanda lor. Imi amintesc ca in anul 2010 ne-am cunoscut la Dion, in timpul Pasta Party. Y purta tricoul de la Maratonul de la Boston la care alergase in acel an si la care fusesem si eu. Asa ne-am imprietenit, avand ca element comun Bostonul.
Aveam sa aflu mai tarziu cu bucurie ca Y a ocupat locul 2 la categoria lui de varsta.
Inca cateva sute de metri. Multe aplauze si multe cuvinte veneau de pe margine. Concurentul cu steagurile a reusit din nou, traversand  muntele cu ele si aducandu-le cu ajutorul zeilor, la linia de sosire.A urmat inclinarea cu steagurile in semn de respect pentru organizatori si un scurt film, exprimand in lacrimi si cuvinte,  povestea acestei emotionante si disputate competitii, cu traversare printr-un tinut legendar, inconjurat de   munti si mare, si protejat de zei in susur de izvoare.

Olympus Marathon 2017 cu drapelele Romaniei si Greciei, a fost cu dedicatii:

- celei mai bune prietene a mamei mele, tanti Tinca, care a urcat la ceruri;
- Zilei Drapelului Na?ional – a fost cel de-al 175-lea maraton cu drapelul României;
-eroilor cazuri în Primul R?zboi Mondial – am avut pe tricou Coloana Infinitului lui Constantin Brancusi;
- Prieteniei – am purtat drapelele Greciei ?i României pentru a 11-a oara împreun? intr-un maraton, din care de 7 ori pe Muntele Olimp;
-am dus cu mine cuvintele lui Pietre de Coubertin: Ai învins, continua! Ai pierdut, continua!
-am alergat maratonul 185 din cariera;

Cu toate acestea, am depasit timpul regulamentar.

Olympus Marathon 2017

Olympus Marathon 2017 cu drapelele Romaniei si Greciei

Emotia, durerea si bucuria celei de-a 14-a editii a Olympus Marathon au trecut. Urcarile si coborarile dure din timpul cursei, caldura, incrancenarea si singuratatea finalului de cursa, in care ramai sa alergi doar tu si zeii, nu vor putea fi uitate niciodata. Pana la urmatoarea editie, imi vor rasuna tot timpul cuvintele: Ai invins, continua! Ai pierdut, continua!

Galeria foto

Sosire Video

Pin It

Lasa un comentariu

Atentie: Comentariile vor fi moderate. Nu este nevoie sa trimiteti acelasi comentariul de mai multe ori