Olympus Marathon 2012 – Grecia nu crede in lacrimi

Pin It

Este data de 24.06.2012.

Visul oricarui iubitor de alergari montane, este  acela ca sa alerge cel putin o data in viata maratonul de pe muntele Olymp. Sunt fericit, pentru ca anul acesta imi indeplinesc pentru a doua oara aceasta dorinta.  Nu ma simteam intr-o  forma prea buna, asa ca m–am inscris in aceasta cursa in ultima clipa, fiind obligat sa improvizez unele lucruri.  Sincer sa fiu, dupa cele 47 de maratoane alergate, incep sa simt oboseala efortului facut.

Cand am inceput sa alerg mi-am propus sa marchez cu cate un maraton, fiecare din tarile Europei. Nu m-as fi gandit niciodata ca nu ma voi tine de plan si ca voi ajunge la 4 maratoane alergate in Grecia, la 3 in Italia, la 2 in SUA, la 2 in Franta, la 2 in Cipru.  Grecia si oamenii ei, m-au atras inca de la inceputurile maratonului meu.  Atena! Atena! Visul meu a fost sa alerg maratonul de la Atena. Intreaga vara a anului 2008 m-am antrenat si am alergat pentru acest vis, care mi  s-a indeplinit cateva luni mai tarziu. Astazi voi duce pentru a 3-a oara drapelul Greciei si pentru a 38 a oara  drapelul Romaniei intr-o cursa de maraton.

Chiar daca multi dintre conationalii mei isi doresc sa termin o data cu drapelele astea, eu ma incapatanez si merg mai departe, pentru ca mi-ar place sa ating cifra de 50 de maratoane consecutive, alergate cu drapelul Romaniei, nu mai e mult…

Foarte greu sa tin pasul aproape de colegii mei. Echipamentul, antrenamentul, refacerea sunt foarte importante. Precum armata romana in primul razboi mondial, prost echipata, prost instruita dar cu un moral foarte ridicat, iata-ma din nou la start. Voi experimenta astazi un nou sistem de prindere al steagurilor, in prelungirea betelor de tracking, pentru a putea sa ma folosesc de bete mai bine pe urcare si pe coborare. Iar pe steaguri, cred ca le voi face mult mai vizibile in cursa.

Pentru ca afara este inca intuneric, disting cu mare greutate fetele concurentilor. Desi sunt constient de claritatea proasta a imaginilor obtinute cu telefonul meu, totusi ii intervievez pe cativa dintre concurentii din Romania. Printre acestia se numara si domnul Cristian Chiurlea, cel mai in varsta participant, o legenda vie a alergarilor montane din Romania. Dezinvolt, echipat ca de lupta, n-ai crede niciodata ca a implinit 72 de ani. Un OM, un luptator, unul dintre oamenii deosebiti ai acestei curse,  care probabil astazi transmite cel mai puternic mesaj din delegatia Romaniei, pe care nici o televiziune sau camera de filmat  n-ar reusi vreodata sa mi-l transmita: “Peste 20 de ani va trebui sa fii din nou aici si sa incerci ca mine!” Nu intamplator cu o zi inainte, grecii l-au prezentat ca pe un mare simbol, in centrul Arenei, fiind aplaudat la scena deschisa de catre copiii care se pregateau de start. Regretul meu pentru ca la noi astfel de oameni nu sunt promovati, ei fiind priviti mai cu seama, cu teama si cu multa invidie,  decat cu admiratie, ajungand sa se bucure strainii de romani, mai mult decat romanii de romani.

Apoi i-am mai prins pe Florin Vlad, pe Bogdan Solga, pe Hiroko, pe un grec care a urmat  facultatea la Timisoara si care a spus atat de frumos in limba romana, ca astazi este o sarbatoare, ca noi  toti ne dorim medalia, iar daca nu reusim, nu-i nimic, mai venim la sarbatoare si la anul.

Mihai Pantis mi s-a parut foarte interesant. Este la prima lui incercare pe Olymp. Deja il vad ca pe un fel de Rocky al maratonistilor din Romania. Chiar daca nu are un echipament adecvat pentru aceasta cursa Mihai este un roman foarte special si unul foarte sensibil. M-a impresionat mai tarziu pana la lacrimi gestul pe care l-a facut pe Olymp, dar pe care mi l-a explicat abia dupa ce am ajuns in tara. Mihai si-a prins cu scoci pe batul sau de tracking, ce credeti, o…. bere. Dupa ce a cazut in primii km ai cursei, facandu-si genunchii praf, a continuat cursa pana sus pe Olymp. Acolo si-a desfacut berea si a sorbit din ea, privind catre ceruri. A facut-o in memoria unui tanar informatician roman, Mihai Patrascu, care s-a stins de curand din viata, Prietenii lui au hotarat sa soarba un pahar de vin in memoria lui si sa posteze fotografiile pe  site-ul lor.  Impresionant gestul tau Mihai si scuzele noastre, pentru ca noi am sosotit mult pe seama batului tau de tracking.

A urmat strigatul de lupta al maratonistilor, cum ii zic eu, prin care incerc sa ii indemn pe colegii mei sa strige ceva despre Romania, ca sa ne facem simtita prezenta la eveniment. In aceasta multime suntem peste 40 de romani, fiind de departe cea mai numeroasa delegatie din strainatate. Pacat ca nu suntem grupati si ca ne aflam imprastiati peste tot. Chiar daca simt ca din ce in ce mai putini romani cred in acest strigat, asociindu-l probabil cu ceea ce se intampla rau pe scena luptei politice din Romania, am descoperit in multime 3 romani cu care am strigat cu mine din inima: Hip, Hip – Ura! Hip, Hip – Ura! Hip, Ura, Hip Ura, Hip, Ura, Ura, Ura! Romania! Traiasca Romania! Sa stiti ca atunci cand n-am parteneri, nu imi este rusine si il strig  singur, asa cum am facut-o in Noua Zeelanda. Eu nu intru niciodata in lupta, doar pentru a traversa un munte.

Incepe numaratoarea inversa: 10,9,8,7,6,5, 4,3, 2,1, Start!

Chiar daca  nu s-a luminat bine de ziua, numarul de spectatori pe traseu este destul de mare. S-au adunat la strada, cam cum se adunau curiosii in trecut, la horele care se organizau la tara, prin satele noaste, studiindu-i si  aplaudandu-i pe concurenti. O parte dintre romanii din cursa trec deja in fata mea, urandu-mi success Ilie si hai Romania. Suntem in jurul orei 6 dar afara este foarte cald, transpiratia asternandu-se mult prea devreme pe fetele noastre. Ii zaresc in multime pe Victor Ilie, Danut Cernat, Cornelia David, Mihai Pantis.

Primii 4 km i-am alergat pe un teren plat, facand  practic incalzirea pentru ceea ce va urma. Intalnirea cu primul punct de hidratare, inseamna practic si despartirea de localitatea zeiilor, Dion. Acum imi dau seama ca solutia aleasa privind echipamentul nu a fost una prea buna. Intreg echipamentul meu are tendinta sa alunece pe langa corp. Borseta, in care am jacheta pentru ploaie imi atarna prea greu. Cealalta borseta in care am o sticla pentru apa de 300 ml, gelurile, aluneca si ea. Sticla de 0,5 l prinsa si ea la brau ma loveste in coapse la fiecare pas. Telefonul aflat in una dintre borsete  il simt si pe el. Cred ca din cauza acestui echipament am pierdut la final cel putin jumatate de ora.

Incepem a urca pieptis, asezandu-ne in coloana. In fata il observ pe Danut Cernat, care din cand in cand isi foloseste tacticos aparatul de fotografiat. Nici el nu pare a fi in apele lui. Alergam cateva sute de metri pe soseaua pietruita, apoi incercam din nou pieptis. Traversam pentru a doua oara soseaua si disparem in padure. Steagurile mele, mult prea lungi, ma incomodeaza la trecerea prin zonele de vegetatie deasa. Pentru a nu se accidenta intre ei, organizatorii au interzis folosirea betelor de traching pe primii 10 km. Copii cantand si spectatori care au plecat probabil cu noaptea in cap pentru a fi prezenti in acest punct, cocotati pe stanci. Incurajari pentru toti cei care s-au incumetat in aceasta lupta.

La km 7 un punct de hidratare. Nu stam prea mult aici pentru ca rezervele noastre de apa nu s-au consumat. Si din nou urcare pana la km 10, strecurandu-ne greu printre crengile copacilor. Ne umplem rezervoarele pentru apa, eu avand cu mine 2 sticle, una de 0,5 l, iar alta de 0,3 l pe care le-am umplut ochi pe amandoua. La final mi-am dat seama ca una mi-ar fi fost suficienta. Doar pe ultimii 3 km am simtit nevoia de mai multa apa. Dar de acum faptul este consumat. Ca si in anii trecuti acest punct este unul principal, inainte de marea urcare. Geluri, fructe, bauturi, etc. Ca sa nu mai fie luate la pachet, organizatorii au desfacut gelurile, probabil ca anul acesta, ele vor ajunge pentru toata lumea. Prea mult timp am pierdut la acest punct de hidratare. Coada mare la apa…, probabil ca s-au scurs 5 minute.

Mi-am lungit si eu betele de traching pentru ca de aici avem voie sa le folosim. Urcare, urcare si iar urcare. Pietre, crengi de copaci, depasiri periculoase, concurenti trasi pe dreapta la odihna, usoare coborari, urmate intotdeauna de sute de metri de urcare. Pe acest drum a trecut in fata mea Silvia David, atentionandu-ma ca in acelasi punct m-a depasit si acum 2 ani.

La punctul de hidratare de la km 15, un sir lung de peste 30 de concurenti, care asteptau la apa. Alte 5 minute pierdute. Printre altele am lalait-o, inregistrand cu telefonul ce se intampla in acest punct,  fluturandu-mi si drapelele.

Si urcam din nou. Copacii devin din ce in ce mai rari, iar stancile din ce in ce mai dese si mai colturoase. De aici incaltarile joaca cel mai important rol. Ale mele nu ma ajuta in nici un fel, sunt prea subtiri si simt déjà sub talpa piciorului, fiecare colt de piatra. Inainte de a pleca de acasa am observat ca unul dintre adidasi s-a dezlipit, rezolvandu-l simplu cu.. prenadez. Doamne, sper sa reziste pana la sfarsit! In nici un caz piciorul meu nu se simte  bine in incaltarile pe care le am. Toate maratoanele mele montane le-am alergat doar cu aceasta pereche de incaltari. Talpa lor s-a tocit iar in contact cu piatra observ ca nu am nici un fel de siguranta. Cum s-ar zice .. prost echipat, prost hidratat, prost antrenat, dar..  cu drapelul Romaniei in frunte, pe care m-am angajat sa il duc pana la final.

Iata si stanca peste care trebuie sa trecem. Un cablu gros de sarma de care trebuie sa ne sprijinim. Cam greu pentru mine si pentru steagurile mele lungi. Renunt la escalada, preferand un alt drum ce ocoleste pe langa stanca, cei drept mai lung cu vreo 200 de metri.

Un platou de cativa kilometri la capatul caruia se zareste “cu capul in nori”,  Tronul lui Zeus. Simt din ce in ce mai mult cum steagurile imi incetinesc deplasarea, vantul care sufla din lateral mai ca incearca sa mi le smulga din mana. In departare se zareste refugiul. Cateva corturi, cativa magari cu desagii pe ei, un morman de saci albi, nu stiu ce-o fi fost in ei, si,  in sfarsit iata-ma in fata refugiului. O multime de fotografi, arbitri, medici, salvamontisti si concurenti. Trebuie sa rostesc  cateva cuvinte  in acest punct. Ma pozitionez astfel incat in spate sa am Tronul lui Zeus, punctul principal de atractie al maratonului.

Unul dintre organizatori se ofera sa tina aparatul indreptat catre mine. O cursa din dragoste pentru Romania si din respect pentru Grecia. O cursa pentru toti prietenii mei din Romania si pentru toti prietenii mei care astazi nu mai sunt si care si-ar fi dorit sa fie si ei in acest loc. O cursa pe care o dedic zilei drapelului national care se va sarbatori pe 26.06.2012.  Probabil ca in acest loc  s-au scurs mai mult de 6-7 minute. Inca 6-7 minute din viata mea pentru Romania! Exact minutele care imi trebuiau la final ca sa termin sub 10 ore. Imi amintesc de cuvintele pe care mi le-a spus domnul Sdrulea la Campionatele Nationale de Atletism: Ilie te apreciez pentru ca tu iubesti Romania mai mult decat pe tine! La auzul acestor cuvinte n-am stiut atunci daca sa ma bucur sau sa fiu trist. Pe de alta parte am auzit des si altfel de cuvinte: ce-a facut Romania pentru tine, de duci acest steag? Mereu trebuie sa ma apar si sa justific gestul meu: Romania e mama mea, sunt fetele mele, e satul meu, sunt prietenii mei, si cei buni si cei rai, e mormantul tatului meu si de aceea mi-e atat de usor sa rostesc cu seninatate ca alerg din dragoste pentru Romania si sa duc acest steag.
Iar dupa ce am aflat de la Mihai Pantis, povestea lui Mihai Patrascu, acel tanar talentat informatician roman, plecat prematur dintre noi, si  pentru memoria unor oameni ca Mihai Patrascu.

Special am batut atatea mii de kilometric ca sa urc aici si ca sa rostesc aceste cuvinte. I-am multumit celui care mi-a facut filmarea, mi-am strans steagurile si am pornit-o catre tronul lui Zeus. Cam un kilometru distanta pana la poteca ingusta care traverseaza pe la baza acestuia. Inca o filmare acolo, urmata de inca un kilometru de alergare pe sub Tron. Cu amandoua steagurile desfacute, fluturand, am pornit in alergare pe sub Tronul lui Zeus, cu mare atentie insa la cum pasesc peste pietre si cum traversez peste urmele de zapada ramase, protejandu-mi steagurile ca sa nu se agate de peretele stancos al muntelui. In celalalt capat cativa fotografi si organizatori imortalizeaza trecerea concurentilor, gasind pe site-ul acestora, spre amintire, cea mai interesanta fotografie a mea din aceasta cursa.

Si uite ca de acum  incepe coborarea, marea nebunie a acestei curse. Ca si acum doi ani ma las antrenat in lupta de a ajunge cat mai repede jos. Un drum plin de  bolovani, pe alocuri acoperit de pietre late, cu multe posibilitati  de a taia traseul si de a scurta din drum. Dar pentru aceasta trebuie sa ai incaltari adecvate. Ale mele simt ca  nu ma ajuta de loc, alunec si noroc cu betele de traching, care ma salveaza de cateva ori de la accidentare.

Pe traseu intalnesc un grup de cel puti 5 romani care exclama mandri: Uite Romania, oprindu-se apoi si facandu-mi loc, Hai Romania! Cam in acelasi loc, ca si acum doi ani, lovesc puternic cu varful degetelor de o piatra. M-a sagetat pana in inima. Speram ca degetul sa nu se fi rupt. Uit de durere si de tot,  pentru ca a inceput coborarea in trepte, pe care am inceput sa o urasc mult mai devreme decat acum doi ani.  O pietricica si-a facut loc in adidasul meu stang, chiar in talpa. O simt cum ma deranjeaza. Scutur din picior, facand-o sa dispara spre varf. Si uite asa ma lupt cu coborarea si cu pietricica din pantof, pana la urmatorul punct de hidratare. De aici inca 5 kilometri pana la manastire. Talpile ma dor si degeaba incerc sa maresc viteza pe urcare sau pe locurile in care portiunile de traseu raman  plate. Simt o durere puternica in varful piciorului stang. Oare ce sa se fi intamplat? Unghia? In nici un caz n-am de gand sa umblu acolo. Si uite asa iata-ma ajuns la manastire. Lume multa in acest punct, pentru capana aici  se poate urca si cu masina. Doamna Paula Chiurlea imi umple sticlele cu apa, incurajandu-ma si zicandu-mi ca nu mai am mult. Il zaresc in lateral pe Mihai Orleanu luptandu-se cu Pes, cainele lui Adi Bostan, incercand sa il faca sa stea locului.

Traversez puntea si dispar din nou in hatisul padurii. Dupa cativa kilometri de singuratate ma ajunge din urma Danut Cernat, atentionandu-ma ca se apropie, scotand un strigat, specific galeriei dinamoviste: Auuuuuu! Auuuuuu! Bineinteles ca eu fiind stelist, am intors repede privire sa-l vad pe dinamovist.  Este si el aproape distrus, i se citeste acest lucru pe fata. Caldura ne-a facut pe amandoi mielusei. Abia de mai reusim sa schimbam cateva vorbe.

Inca un punct de hidratare. Cati kilometri mai avem? 8 ne spune un organizator! E bine, hai ca suntem in grafic! Dupa alti trei kilometri un alt punct de hidratare! Cati Km mai avem? 10! Mai sa fie! Abia la urmatorul punct de hidratare aflam distanta reala pe care o mai avem de parcurs: 7,8 km. Suntem la limita.

In tot acest timp, aveam sa aflam acest lucru dupa cursa,  la cativa km  in spatele nostru, la Manastire, zeci de concurenti sunt opriti din cursa. Printre ei si compatriotii nostri, Cristian Chiurlea si Marius Cracana. Oamenii ar fi vrut sa continue cursa, chiar daca se aflau  la limita timpului regulamentar. Organizatorii ne-au luat aproape cu forta Chip-urile de concurs, mi-a povestit la final cu lacrimi in ochi,  Cristian Chiurlea. Si se pare ca nu a fost aplicata aceeasi regula pentru toti, pentru ca dupa oprirea lor, alti concurenti au beneficiat de clementa, fiind  lasati sa treaca.
Spre deosebire de acum doi ani, afisarea distantei parcurse, sau a distantei ramase de parcurs, a fost foarte prost marcata, in special  pe partea de coborare. Ne-ar fi fost de mare ajutor, mai ales ca desele ruperi de ritm, urcari si coborari din cursa de la Olymp,  te fac sa pierzi notiunea spatiului.

La fiecare treapta de coborare, degetul cu pricina  imi fugea in fata, impingand in peretele adidasului si in pietricica din pantof.

Practic dupa km 7,8 a reinceput lupta. In acest punct  organizatorii au fost mai insistenti, m-au intors cativa metri din drum cerandu-mi sa fac cateva fotografii cu ei.  Cea mai mare greseala a mea a fost atunci cand am traversat un parau. Desi puteam sa il ocolesc, am preferat sa trec direct prin el, cu intentia de a-mi racori un pic picioarele. Am simtit o durere puternica care m-a luat cu lesin. Probabil ca umflatura pe care am descoperit-o la final de cursa, sparta, atunci s-a spart.

Am coborat scarile prin dreptul unei troite sau bisericute, sau ce-o fi fost ea, in uralele grupului numeros, aflat in asteptarea unor turisti. Trecem peste un izvor din care sorb cateva ingitituri de apa. Si iar sus, jos, sus, jos, pana la alt punct de hidratare in care retin pe omul cu bureti, pe care l-am rugat sa mi-i stoarca  de mai multe  ori pe cap si pe obraji.

Acolo am observat ca pierdusem un bat care alcatuia unul dintre  steaguri. Partea de sus a alunecat si s-a scurs prin interiorul celuilalt, fara ca sa observ. M-am tot gandit pe traseu cum sa fac, ca sa imi refac steagul. O creanga de copac ar fi fost o improvizatie foarte buna. N-a mai fost nevoie pentru ca inainte cu doi km mi s-a desfacut si cel de-al doilea steag. Am reusit insa sa aud cum cade si sa il ridic. Am mers asa  chinuindu-ma cu batul si cu steagurile pana cand aceasta mi-a cazut si el din mana. N-am mai avut puterea sa ma aplec, ca sa il ridic.
Pe timpul unei urcari il zaresc pentru ultima oara, pe Danut in fata mea. Incerc sa mentin ritmul dar nu mai reusesc. Il zaresc pe un concurent din fata mea, aplecandu-se si radicand un aparat de fotografiat. Cuiva ii cazuse. M-am uitat atent cu coada ochiului, nu era al lui Danut!

Realizez pentru prima oara ca o sa depasesc timpul de 10 ore. In dreapta mea, asezat pe o piatra, un concurent fara tricou pe el, isi tragea sufletul. Sus, in varful acestei stanci cativa organizatori se agitau,  vorbind prin statie. Nu mai am mult pana ies din padure asa ca incerc sa fortez, impingand in bête.

Printre pini si stanci se zaresc acoperisurile rosii ale cladirilor din Litochoro. Probabil ca mai sunt cateva sute de metri de alergare prin munte. Ultimul grup de stanci si… aproape gata.

Zeii nu mi-au fost favorabili astazi!

Florin Vlad si un alt coleg, n-am retinut cine,  sunt acolo in strada, hai Ilie! Mai am timp? Cu parere de rau, chiar nu mai ai, in acest moment  ai sarit de 10 ore! Cerul a inceput sa se invarta cu mine. Dinspre munte parca o voce imi tot striga: N-ai reusit, n-ai reusit, n-ai reusit! Sic! Sic! Cateva lacrimi se preling pe drapelele mele amestecate cu rosu, galben, albastru si alb. Ma adun si pornesc spre vale.

Strabat strazile inguste ale orasului, incurajat  de copiii din intersectii, cu sticlele de apa intinse spre mine. Nu le mai vad si nu-mi mai este sete. Urechile par a-mi fi infundate. Ma ajunge din urma, concurentul  grec, pe care il intalnisem pe ultima parte a urcarii. Imi face semn ca vrea sa ma ajute si ca poate sa imi duca unul dintre drapele. Ii dau de inteles ca le voi duce pe amandoua pana la capat.  De dupa un colt, cu niste plase in mana, iata-i pe Elena si pe Marius. Hai Ilie, nu-i nimic, nu s-a intamplat nimic, inca putin, nici Marius n-a terminat! Dupa cursa mi-au reprosat ca aratam foarte trist. Au alergat alaturi de mine cateva zeci de metri, sau poate chiar mai mult, lasandu-ma apoi singur, sa ma incadrez pe culoarul care marcheaza drumul concurentilor catre finish.  Pe partea stanga e muzeul marinei, locul in care s-au facut si inscrierile.

Schimb directia de alergare catre stanga si.. iata poarta! Dau repede o  forma de drapele steagurilor mele, incercand sa trec  cu demnitate prin poarta din fata mea. Dincolo de ea, o doamna inalta, cu parul blond, cu bratul plin de medalii. Fata Morgana! Nu o distingeam prea bine, pentru ca ochii imi erau umezi de lacrimi. Apreciez mult ca a mai ramas  acolo, in asteptarea acelora, care au reusit sa treaca de ultimul punct de control. 3,2, 1 si Gata! Medalia, sarutul, imbratisarea  si.. cele mai frumoase cuvinte soptite mie  la ureche, dupa un final de cursa: Thank you Romania!

Romania, oriunde te-ai afla, urmeaza-ne, nu te lasa!

 

 

Pin It

4 Raspunsuri

  1. Gigi spune:

    Hai Romania!

  2. Avram Emeline-Daniela spune:

    Varul meu, amator al acestui sport, a postat pe Facebook trimiterea catre acest articol – asa am ajuns sa il citesc! Si l-am citit cu mult interes pana la ultimele 3 cuvinte din final. Cand vazul mi-a trecut si peste aceate ultime cuvinte, iar mintea a procesat mandria care m-a cuprins la gandul ca si eu sunt romanca, ochii mi s-au umplut instantaneu de lacrimi. Va multumesc, in numele unei simple “pui de lele”!

  3. Rocky spune:

    Multumesc Ilie pentru cuvintele frumoase si felicitari pentru acest articol scris din suflet. Mi-a facut deosebita placere sa
    participam la aceasta cursa, cea mai dificila de pana acum, dar cu atat mai frumoasa.

    Pe Mihai Patrascu l-am cunoscut la olimpiadele nationale de informatica si pot spune fara sa exagerez deloc ca era un “Michel Rabat” sau un “Ionut Zinca” al concursurilor de programare, fiind supranumit chiar si “zeul informaticii romanesti”. Muntele si alergarea se numarau deasemenea printre pasiunile lui! Eu chiar l-am apreciat pe Mihai, un om deosebit si o minte sclipitoare, implinit pe toate planurile. Disparitia lui neasteptata este cu atat mai dramatica.

    Ideea cu berea pe munte mi-a venit relativ spontan, cu o zi inaintea concursului. Initial ma gandisem sa-mi fac si eu o poza la o terasa, cu un pahar de bautura in mana si poate cu medalia de la Olympus la gat … astfel si-ar fi putut pune si el una din medaliile de aur de la olimpiada internationala de informatica si da pe gat o bautura pe masura :(. Dar iata ca la o bere pe malul marii ajung sa contemplez chiar acest toast simbolic – moment in care m-am gandit ca as vrea sa fiu un pic mai aproape de cer. M-am hotarat atunci sa iau cu mine o bere sau o sticluta de vin, pe care sa o desfac chiar in timpul cursei, chiar in varf.

    Sincer mi-era putin frica de urcarea de la Olympus – nu de pantele abrupte, dar de faptul ca as putea sa nu ma incadrez in timpul limita de 10 ore (urcarile lungi mi-au dat de furca si la Hercules, iar aici aveam sa urc incomparabil mai mult). Imi doream mult sa termin, dar parca in acel moment cel mai important lucru era sa ajung in varf, sa desfac berea. Pe un munte necrutator precum Olimp conteaza orice gram in plus, dar cred ca greutatea unei doze de bere (si a aparatului foto) au fost mai mult decat compensate de dorinta de a ajunge sus, “la masa cu zeii”. Cu cat ma apropiam de varf, cu atat deveneam mai energic, iar de la
    cota 2000 in sus am depasit destul de multi concurenti. In acel moment simteam ca nu voi mai putea fi oprit – nici de depasirea limitei de timp, nici de o julitura la genunchi sau alte prostii de genul acesta.

    Nu as vrea ca povestea sa se incheie aici. Ca o coincidenta, inca inainte de afla de nefericita veste, imi planificasem sa dedic cateva maratone pentru a sustine lupta impotriva cancerului. Am incercat sa gasesc o provocare pe masura si astfel ma gandesc la Maratonul Retezat (o cursa suficient de dificila, poate chiar mai dificila decat as fi vrut), in care as putea “retrai” experienta de pe muntele Olimp. Voi avea un motto de genul: “Fighting cancer is an ongoing battle. It’s like a marathon …”
    Berea insa, o voi tine la rece:

    “… or two marathons”
    As vrea sa-mi fac alergarea de “recuperare” la Supermaratonul de la Miercurea Ciuc, pentru ca urmeaza “cireasa de pe tort”: Maratonul “PE AICI NU SE TRECE!” – un moment in care ne putem gandi la cei care nu mai sunt, la cei care au luptat din greu si care au lasat ceva in urma, care ne fac sa ne simtim cu adevarat romani.

    Voi incerca apoi sa merg mai departe, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, astfel ca in perioada 6-12 August voi participa la festivalul de salsa de la Vama Veche. Mi se pare nedrept cum poti avea la un moment dat tot ce ti-ai putea dori, ca mai apoi sa dispara totul intr-o clipa; voi incerca totodata sa transmit si un mesaj de genul ca fiecare moment trebuie pretuit, frumos sau dificil, asa cum este.

  4. Simona Cristea spune:

    Nu m-am lasat pana nu am terminat de citit articolul despre maratonul de pe muntele Olymp. Ati intampinat multe obstacole, echipament necorespunzator, dar incapatanarea si ambitia v-au adus la Finish; chiar daca timpul nu a fost sub 10 ore, ati dat dovada de foarte multa INCREDERE, FORTA, CURAJ si ADMIRATIE!
    Va felicit pentru cele 47 de maratoane alergate si va doresc mult SUCCES, sa fiti sanatos si in forma, pentru a atinge cifra de 50 de maratoane. BAFTA!

Lasa un comentariu

Atentie: Comentariile vor fi moderate. Nu este nevoie sa trimiteti acelasi comentariul de mai multe ori