Ilie Rosu

Este data de 03.09.2011.

Motivatia pentru a alerga acest maraton a fost una deosebita. In primul rand pentru ca in anul 2010, organizatorii nu au oferit medalii la finalul cursei, angajandu-se sa corecteze la urmatoarele editii aceasta lipsa. In al doilea rand traseul la maraton a fost prelungit cu cativa kilometri, sunand ca o noua provocare, si nu in ultimul rand, este singurul maraton montan desfasurat in Romania, in luna septembrie, fiind un bun prilej de pregatire pentru toata lumea. Altfel spus, pariul cu mine, cu Romania, trebuie sa continue.

In dimineata de dinaintea cursei, zeci, sute de concurenti s-au adunat pe strada din imediata vecinatate a salii de sport si a scolii generale. Strangeri de maini, zambete, imbratisari, incurajari, peste tot, la tot pasul, intrucat cursele montane sunt locul ideal in care se pot lega noi prietenii. Cu drapelele Romaniei, Uniunii Europene si Organizatiei Natiunilor Unite desfasurate, m-am pozitionat in mijlocul multimii, emotionat,  pentru ca aceasta cursa va insemna  continuarea proiectului meu cu drapelul Romaniei, atat pe crestele  muntilor si prin vaile Romaniei, cat si pe marile bulevarde din capitalele  europene. Inca nu am o strategie clara pentru 2012, dar sunt sigur ca voi raspunde noilor  provocari si ca voi reusi sa  fiu acolo unde nu se asteapta nimeni.

Nici un nor pe cer astazi, crestele muntilor se zaresc in departare, ceea ce ne  face sa lasam echipamentul pentru ploaie. In anul trecut imi amintesc de un moment important petrecut inainte de urcarea pe Ciucas, la ultimul punct de hidratare. Aveam atunci la mine o sticla cu apa, de 300 ml, care mi s-a parut insuficienta pentru a-mi potoli setea pe timpul traversarii. Anul acesta am luat in plus, special pentru acest punct, o sticla de 500 ml, pe care voi umple doar acolo, sus.

Totul s-a derulat cu repeziciune, ca si anul trecut, startul, incurajarile, soseaua pietruita din statiune, panta, traversarea drumului national si padurea, in care, incolonati, ne-am pierdut cu repeziciune printre copaci. A urmat urcarea pana la punctul in care ne-am despartit de semimaratonisti. Imi amintesc perfect aceste locuri, nu s-a schimbat nimic, muntele pe care am alergat si anul trecut, a ramas acelasi, cu suisuri si coborasuri, cu crengi care acopera cararea si pe care trebuie sa le ocolim, cu paraiele peste care trebuie sa traversam, pasind din piatra in pietra, cautandu-ne echilibrul, cu gandul la  punctele de hidratare si la fotografii de pe traseu, care-si fac aparitia,  cand te astepti mai putin. Retin depasirea pe o urcare, a concurentului cu barba, Ioan Constantinescu.

Au urmat intrarea in drumul forestier si “suplimentul” de cativa kilometri, cu o urcare dificila, apoi din nou coborarea  pana in drumul forestier. Mai mult de 2 km de alergare pe acest drum, trecand in revista concurentii care vin din sens invers,  mai sprinteni, din randul carora se vor alege lafinal, castigatorii pe  categorii de varsta. Daca nu eram cu cele trei steaguri, probabil ca m-as fi numarat printre ei. La punctul de hidratare nu zabovesc prea mult si intorc. Iesim din drum si incepem urcarea, de care inca imi mai amintesc de anul trecut. Batul de tracking imi este de un mare folos, ajutandu-ma. Este si o repetitie pentru viitoarele mele curse cu 4 drapele, el avand greutatea aproape egala  cu a unui steag. Este inca racoare, drept pentru care rezerva mea de apa pare a fi suficienta. Intotdeauna aparitia unui nou punct de hidratare, are un  impact psihologic pozitiv, inseamna ca am mai parcurs cativa kilometri si incepem a visa linia de sosire. Nimic schimbat aici, ba da, doar ca paraul ce se scurgea prin apropiere anul trecut, a disparut.

Cativa km de alergare, cateva urcusuri si coborasuri si iata-ne la panta muntelui pe care trebuie sa-l urcam, acolo sus fiind ultimul punct de hidratare, de dinaintea escaladarii varfului Ciucas. Iau repede un gel, golind ultimele picaturi de apa, din sticla de la brau. Simt rasuflarea concurentului din spate,  intorc curios capul si zaresc din nou barba alba, strecurandu-se  cu pasi marunti si repezi in fata mea. Ajunsi sus constat dezamagit lipsa punctului de hidratare. O doamna, membra a echipei de salvamont, imi da sa beau un gat de apa dintr-o sticluta, pe jumatate plina. Nu stiu ce s-a intamplat dar daca voiam apa ar fi trebuit sa merg la cabana Ciucas situata in lateral la aproximativ un kilometru departare. Imi amintesc ca in anul trecut, in acelasi punct, au fost ca si anul acesta, neintelegeri. Aleg sa merg inainte bazandu-ma pe faptul ca, fata de anul trecut,  astazi cunosc bine drumul.

Urcarea pe poteca acoperita de stanci o suport bine, ajutandu-ma de bat. Constantinescu in fata, iar  eu,  dupa el, in spatele lui la cativa metri! Iata-ne in sfarsit sus. Pare a fi locul cel mai inalt din zona, iar vaile si  muntii sunt la picioarele noastre. Merita sa te opresti cateva minute si sa savurezi Romania. Cativa turisti aflati pe cota, isi folosesc cu pricepere aparatele de fotografiat. Ca si anul trecut un drapel al Romaniei flutura in vant, prins de un bat de tracking. Zabovesc si eu cateva minute, rugandu-l pe un domn sa imi faca cateva fotografii cu cele 3 drapele. L-am rugat sa mi le trimita pe adresa mea de e-mail si ii multumesc pentru ca ele sunt singura mea dovada ca am ajuns pana in varf, cu steagurile. Privind in jos abia de mai zaresc punctul rosu in miscare, care pare a fi Constantinescu. Pornesc in mare graba la vale, cu gandul de a-l prinde repede din urma.   Si reusesc acest lucru mult mai repede decat ma asteptam, in doar cateva minute, setea si oboseala cuprinzandu-l. Aflu de la el ca nu-s probleme prea mari, asa ca il depasesc in zona peretilor stancosi, acolo unde nu prea e recomandat sa privesti in jos, te ia cu ameteala si cu teama, un singur pas gresit si…

Urcari, coborari, depasiri, sarituri din piatra in piatra, evitand santurile adanci si ultima urcare. Ochii imi raman atintiti pe sticla de apa din mana unui turist pe care il vad venind la pas, din sens invers.   Nu ma las pana nu obtin de la acesta cativa stropi de apa. M-am salvat. Nu acelasi lucru pot spune despre un concurent, care se chinuie sa urce in masina salvamont. Abandon!

Coboram usor catre cabana Ciucas, turistii fiind in numar din ce in ce mai mare. Cabana Ciucas este foarte aproape, doar cateva sute de metri pana la punctul de hidratare. Acolo, in jur de 10 concurenti sorb din pahare si isi trag sufletul. Imi umflu pana la refuz burta cu apa.  Fac cateva fotografii, atat  cu oamenii pe care i-am luat prin surprindere cu steagurile mele, cat si cu cei care auzisera deja de mine.

Si da-i bataie la vale. Aceeasi vale nenorocita ca si anul trecut, un drum pietruit, aflat in constructie, ramas in acelasi stadiu de lucrari. Incaltarile nepotrivite sau o mica neatentie si te paste cazatura. Culmea, esti obligat in acelasi timp sa alergi, dar sa te si impotrivesti. Nu bag in seama cismeaua, pentru ca apa bauta la cabana, a fost destula si inca imi mai baltacaie in burta. Identific punctul de intersectie, e la fel de prost semnalizat, ca si anul trecut, ies din sosea, incepand a urca spre cabana Rosu.

Ca un facut, exact dupa traversarea apei, ca si la editia trecuta, ma iau din nou crampele, care apar si dispar, functie de gradul de dificultate al urcarii.  In timp scurt ajungem la cabana Rosu, ne hidratam din nou, pornind pe ultimii 6 km ai cursei. 3 km de coborare prin padure si alti trei pe drumul forestier, care duce spre Cheia. Depasim pe drum mai multi concurenti, care se vede de la o posta ca sunt specialisti doar in cursele montane si pe care terenul plat nu-i avantajeaza.

Ultima panta din statiune, aparatul de fotografiat, ocolim la dreapta, apoi intram in linie dreapta pe soseaua asfaltata, catre finis. Drapelul UE este luat de vant, fiind nevoit sa ma intorc cativa metri din drum, sa zabovesc cateva secunde pentru a-l fixa din nou pe suport. Acelasi lucru s-a intamplat si anul trecut, dar aproape de varful Ciucas, cand a fost luat de vant si a fost prins de un concurent aflat in spate, altfel as fi spus atunci, adio, Uniunea Europeana!

Muzica devine din ce in ce mai puternica, mai am doar cativa metri. Impreuna cu un coleg de club, care a fost alaturi de mine pe ultimii 7-8 km, trecem in acelasi timp linia de sosire. Medalia, da medalia, iat-o! Au urmat cateva felii de pepene, 2-3 fotografii si impresiile din cursa. Na, nici n-am observat pata de pe tricou,  leucoplastul cazandu-mi iar in cursa.

Refacerea la pensiune si revin din nou la start. In drum il intalnesc pe Cristian Chiurlea, impreuna cu sotia sa, nici un pic de oboseala si nici n-ai zice ca acesti oameni s-au numarat printre concurentii probelor de maraton, respectiv semimaraton. Schimb cateva cuvinte cu ei si ii felicit pentru cursa. Prezenta lor la astfel de curse, nu ramane neobservata. Multi dintre noi am vrea ca atunci cand vom avea peste 70 de ani,  sa facem ceea ce face astazi domnul Cristian Chiurlea. Felicitari!

A urmat o seara de neuitat, in care s-au acordat premii, diplome si medalii. Desi la o dimensiune mai mica, a fost o atmosfera care mi-a amintit de ce s-a intamplat dupa cursa la maratonul de la Rotorua, Noua Zeelanda.

Romania, oriunde te-ai afla, urmeaza-ne, nu te lasa.