Ilie Rosu

Este data de 20.03.2011.

Dupa  ce in anul 2010 am alergat 13 maratone, iar in luna ianuarie 2011 am reusit inca doua,  una pe continentul Asia, la Dubai – Emiratele Arabe Unite, iar alta pe continentul Africa, la Marrakech –Maroc, iata-ma astazi la Atlanta, in statul american Georgia, pe continentul America de Nord. Sunt increzator ca voi reusi din nou sa-mi  duc mesajul pana la capat si sper sa am parte de aceeasi atmosfera, ca la maratonul de la Boston.

In parcul Olimpic predam in graba echipamentul si facem ultimele fotografii. Imi confectionez drapelele, fiind foarte atent ca incidentul de la Marrakech sa nu se mai repete. Ne strecuram cu dificultate printre concurentii care ocupa soseaua, in cautarea locului nostru de start.

La cativa metri de concurenti se afla sediul central al televiziunii CNN. De la ferestrele cladirii cativa angajati asteapta, la fel ca si noi, nerabdatori, startul. Peste 2.000 de maratonisti si in jur 10.000 de semimaratonisti. Suntem pozitionati uneva mai in fata, intre sectoarele B si C.
In piata se lasa linistea, concurentii oprindu-se brusc din incalzire, ca la o comanda.  Se intoneaza imnul SUA. Imi inalt cele 4 drapele, ale Romaniei, SUA, Uniunii Europene si Organizatiei Natiunilor Unite, lasandu-le libere,  sa fluture.

La start suntem 4 romani, dar probabil in multime mai sunt si altii de care noi nu avem cunostinta. Alaturi de mine sunt Daniel Lixandru, Viorica Gabrian si Adrian Hanea. Adrian si-a dorit mult sa alerge un maraton. Motivat de prezenta noastra la Atlanta., va incerca astazi imposibilul. Fiecare l-am incurajat cum am putut, dandu-i sfaturi, impartasindu-i din experienta noastra si pregatindu-l psihologic pentru ce-i mai rau.

Tin cu greutate drapelele desfasurate, incercand sa le fac vizibile pe toate. Intr-o mana am drapelele SUA si UE, iar in cealalta pe cele ale Romaniei si ONU. Mi-a placut sa le asez pe primele doua pe acelasi umar, vrand sa simt greutatea atator stele. Mesajele inscriptionate pe tricoul meu:  Romania, USA, EU, UN – Together si Peace and Friendship ii vor ajuta pe spectatori sa inteleaga mai usor semnificatia cursei mele cu drapele. Forfota de la linia de start revine, organizatorii facand ultimele pregatiri.

Ceasul indica  ora 7 dimineata si este inca intuneric. La primul semnal pleaca concurentii in scaune cu rotile, apoi imediat, la cateva secunde urmam si noi. Viorica si Adrian raman langa mine, unul in stanga, iar celalalt in dreapta. In aproximativ 50 de secunde ajungem in dreptul liniei de start. Undeva in fata, la inaltime, zeci de camere de filmat se intrec care mai de care in retinerea principalelor momente de la start. Trecand prin dreptul lor, simt cum ele se focalizeaza pentru o clipa in directia noastra.

Emotia de dinainte de start a disparut brusc. Incerc a ma concentra la cursa, cautandu-i din cand in cand cu privirea pe colegii mei, apoi dintr-odata constat ca au disparut. Mie imi este mai greu sa ii localizez, dar probabil ca de undeva din multime varfurile steagurilor inca se mai zaresc. Pantalonii noi de alergat, luati cu o zi inainte de la Expo Maraton, ma deranjeaza. M-au incantat la ei cele 4 buzunare, in care am inghesuit cat mai multe dintre  gelurile Isostar. Sub greutatea lor, pantalonii au insa tendinta sa alunece usor. Pe moment imi trece prin minte sa scap de o parte dintre geluri. Renunt,  preferand sa fac eforturi pentru a-mi aseza pantalonii, cautand o pozitie mai comoda, in care ei sa ramana lipiti dar ma enervez, pentru ca trebuie sa  fac aceasta miscare din ce in ce mai des.  Nici nu realizez ca traseul incepe deja a urca si a cobora. La primul punct de hidratare  iau primul gel si scap de cosmarul pricinuit de pantaloni, reusind in sfarsit sa ma concentrez   la cursa. De pe podul pe care il traversam se vad cladirile cele mai inalte ale orasului. Desi incepe a se crapa de ziua, acestea  inca mai sunt luminate.

Numarul spectatorilor care asista la cursa, incepe sa  creasca. Unul dintre concurenti ma depaseste prin stanga, incurajandu-ma  intr-o romana foarte curata: Hai Romania! Ne rasfiram din ce in ce mai mult, doar la schimbarea directiei de mers ne strangem din nou, fiecare concurent incercand  sa ia curbele pe interior, sa castige macar un metru, pentru ca la final totul conteaza.  De pe margine aud scandandu-se din ce in ce mai des:  Good job Romania, good job Romania! Vecinii din cursa ma sesiseaza. Nu au cum sa fie indiferenti pentru ca drapelele flutura  si le  acopera fata.Faci 40? Da? Good  job man!

Pe la mila 7, cativa  organizatori dispusi pe centrul soselei ne atentioneaza ca  maratonistii si semimaratonistii  se vor desparti. Cea mai mare parte dintre concurenti,  trece pe banda stanga, pe cea dreapta repliindu-ne, maratonistii. O doamna din Romania,  stabilita in Atlanta, se alatura coloanei de semimaratonisti, insa  inainte de a ne desparti definitiv, nu uita sa strige Succes Romania, cerandu-si scuze ca nu alearga cu tricoul galben, pe care il primise de la noi, cu o zi in urma si pe care scria: Romania.

Este foarte mult spatiu acum intre noi. In fata mea, la orizont se mai zaresc doar cateva zeci de maratonisti. Gradul de dificultate al traseului incepe sa creasca, urcarile si coborarile devenind frecvente. Distanta este marcata din mila in mila, fiindu-ne de mare ajutor in mentinerea ritmului dorit. Unul dintre concurenti imi atrage atentia ca port pe tricou logo-ul unei firme din tara lui: “CASSIDIAN AN EADS COMPANY”. Apoi langa mine apare un alt concurent,  german, care ma felicita pentru ca port drapelul UE. Aleg la intamplare una dintre stelutele de pe drapelul Uniunii Europene, aratandu-i-o, aceasta-i Germania!

Pe timpul unei urcari, acesta se detaseaza cativa metri fata de mine, dar  dificultatea traseului  il face sa renunte si ramana definitiv in urma mea. Inainte de punctele de hidratare se face mult zgomot, se stiga si  se canta. Din incurajari aleg ce-mi place: Go Romania, Go Romania! Imi trec steagurile intr-o singura mana, ridicandu-le, iau paharul si sorb, iar jumatate din apa se scurge pe tricou. La fiecare punct scenariul aproape ca  se repeta.

Chiar daca soseaua se largeste, trebuie sa o impartim acum cu masinile care vin din celalalt sens.  Un politist din intersectie ia pozitia de drepti si saluta. Uitandu-ma atent la drapelele din mana stanga, observ ca cel dinspre strada, care flutura,  este  al  SUA. Ca o remarca, cu politistii  din intersectii am comunicat tot timpul din priviri, usoara inclinare a capului, fiind forma lor de salut. Le raspund mereu ridicand putin de drapele si  departandu-le cativa centimetri.  Aparitia bisericii ortodoxe, pe care scrie mare sfantul Elias (Ilie), ma mobilizeaza la maxim.

Good job Romania, aud din ce in ce mai des! Ma tin inca bine si  ma bucur ca inca nu am crampe musculare. Din cauza dificultatii traseului unii concurenti s-au oprit, iar altii  merg la pas, scrasnind din dinti. Nici  nu realizez ca am parcurs jumatate din distanta, in sfarsit iata mila  13!

Vantul sufla din ce in ce mai tare. O pala ma ia prin surprindere,  reusind sa imi smulga  drapelul ONU. Am patit-o si la  antrenamente si de aceea  am incercat sa il ancorez bine. Matasea fina din care este confectionat, il face sa alunece usor si sa  nu stea fixat  pe suport.  Unul dintre concurentii din urma mea il prinde in zbor. Ma opresc, devin agitat, mainile imi tremura si pierd destul timp pentru refacerea lui. Am nimerit. Ca sa nu semai repete voi  tine mai strans de panza. Dupa nici cateva sute de metri, am parte de un alt incident. Unul dintre betele din undita telescopica se largeste, facand ca partea din interiorul lui, sa alunece si sa cada. Mare noroc, pentru ca din spate nu vine  nici un concurent, care sa-l striveasca. Il ridic, trag pe partea dreapta a drumului si trec din nou la treaba, refacandu-l. Nu mai  am siguranta in el si de aceea trebuie sa fiu atent cum manevrez drapelul. Intamplarea pune mare presiune pe mine, iar pana la trecerea liniei de sosire, numai la asta imi  sta gandul. Devin mai prudent, timpul obtinut la final nu mai este la fel de important pentru mine.  Nu mai smuncesc de ele la punctele de hidratare, iar din 5 in 5 minute privesc spre varf, numarandu-le,  sunt toate patru.

La mila 22 ma ajunge din urma Viorica. Reusesc sa schimb cateva vorbe cu ea si aflu ca a alergat alaturi de Adrian cam pana la jumatatea cursei, dupa care s-au despartit, pe Adrian lasandu-l  bateriile. Compatrioata mea se departeaza usor, usor, amestecandu-se printre concurentii din fata. In departare se zaresc cladirile turn, semn ca intrarea in oras este foarte aproape.

Parcul din fata noastra pare un punct important de pe traseu. Concurentii patrund pe aleile lui, alerand aici in jur de o  mila. O salut pe Viorica,  are in fata mea cateva sute de metri si se pare ca va mari distanta, pentru ca si-a intrat in ritm. Pe Daniel nu il zaresc, probabil ca a iesit de mult din parc, fiind undeva prin fata. In capatul aleii intoarcem, trecand prin dreptul instalatiei de monitorizare a timpului. Ii vad mai bine pe concurentii aflati in urma mea, da, sunt destui.  Ne salutam,  “good job man!”, fiind energizantul de dinainte de final.

Iesim din parc si gresesc, crezand ca finalul cursei va fi pe undeva, pe la mila 24. Mi-as fi frecat mainile de bucurie, pentru ca aveam un timp bun, in jur de 3:45… dar cu patru drapele. Imediat mi-am dat seama ca am calculat gresit,  cu 2 mile mai putin, cladirea  Coca Cola, aducandu-ma repede cu picioarele pe pamant. Stiam ca se afla destul de departe fata punctul nostru de sosire.  Las in urma  o institutie de invatamant superior din statul Georgia.

Doar cateva sute de metri! Din partea dreapta a traseului se aud aplauze si incurajari in limba romana. Sunt romanii nostri din Atlanta! Se disting de la mare departare, pentru ca sunt toti in galben. Probabil ca Daniel e cel care i-a echipat  cu tricouri, pe care scrie Romania. Ma concentrez si ridic drapelele intr-o pozitie de onor. Ii las entuziasmati in urma, fac la stanga si iata linia de sosire. Cel mai frumos moment dintr-o cursa de maraton sunt acesti ultimi 195 de metri. Esti propriul tau invigator, esti aplaudat si apreciat ca un castigator.  Ma rog pentru ultima oara pentru ca  drapelele mele sa ramana intacte.  5, 4, 3, 2, 1, gata, s-a incheiat. Romania am reusit din nou!

Primesc medalia si ies din zona, in care sosesc rand pe rand, alti concurenti. Cateva fotografii intr-o zona special amenajata, care sa aminteasca peste ani de maratonul din acest oras. Intru in parc, imi ridic echipamentul, rasufland usurat. Iata-l pe francezul Thomas, insotit de sotia lui. Il admir si il felicit pentru ca a purtat in cursa tricoul galben cu  Romania. Sotia lui, de loc din Sibiu, este foarte mandra de el. Inainte cu o zi ne povestea ca a facut deja cerere pentru primirea cetateniei romane.

Un tanar de la “WhyMarathon.com”, tinand  in mana un reportofon, se apropie de mine. L-am facut curios inca de la mila 4 si de aceea  m-a asteptat la final, vrand sa-mi afle povestea. Poate ca a inteles: al 15 lea maraton cu drapelul Romaniei, al 25 lea maraton din cariera, maratonul – un vis restant de la varsta de 20 de ani, dupa care am alergat 28 de ani, ziua mea de nastere, Yes, I can, maratonul de la Boston si ca alerg din dragoste pentru Romania si din respect pentru tara gazda si pentru spectatori si concurenti. Primul maraton cu un drapel al Organizatiei Natiunilor Unite  si pentru prima oara cu drapelul Uniunii Europene dincolo de ocean, intr-o cursa de maraton.

Romanii din Atlanta ma extrag din parc si mergem impreuna sa il asteptam pe Adrian. Fac cunostinta cu intregul grup. Consulul onorific al Romaniei la Atlanta, domnul Darius Gazinschi, este sufletul lor. Adrian intarzie sa apara, facandu-ne sa intram in panica. Ne linistim insa abia cand aflam de la organizatori, ca a trecut de mila 21, fiind pe undeva pe aproape. Dupa cateva ore de asteptare, in departare, precum sergentul Penes Curcanul, venind de la razboi, iata-l pe Adrian, reusind ceea ce nimeni nu mai credea.  Dupa cursa am aflat de la el ca ultima parte a  maratonului a facut-o la pas, mergand uneori cu spatele, pentru a nu se opri. La 18 ani a fost campionul Romaniei la juniori in proba de 5000 metri, iar asta l-a salvat. Daniel, Viorica si fiica lui l-au insotit, afisand drapelele Romaniei si  Japoniei, in semn de solidaritate cu victimele din aceasta tara.

Proiectul nostru “Granitele nu sunt limite” a parcurs etapa a patra, maratonul pe continentul America de Nord. Sustinuti in SUA de romanii din Atlanta, iar de acasa de Ro Club Maraton, Viorica Gabrian-medic, Daniel Lixandru- sociolog si Ilie Rosu-ofiter in rezerva, au demonstart din nou ca:

“Da, Romania poate!”

Haide Romania, urmeaza-ne nu te lasa!