Maratonul Lisabona 2010, o cursa pentru doi lautari

Pin It

Este data de 05.12.2010.

Ideea de a alerga un maraton in luna decembrie a incoltit in mintea mea  in momentul in care am realizat ca pot sa totalizez  la sfarsit de an 12 maratoane cu drapelul Romaniei. Aveam insa si o teama pentru ca era al 13-lea maraton din acest an, iar numarul 13 aduce cateodata ghinion.  Al 22-lea maraton oficial, al 27 – lea maraton din viata mea, luand in calcul si cele 5 maratoane neoficiale, alergate de unul singur in parcul IOR si la cabana Himalaya, langa Rasnov, dar pe care eu nu le pot uita niciodata.

Si cand ma gandesc ca aventura a inceput in luna mai a anului 2008, cand visul meu de la varsta de 20 de ani, de a alerga un maraton, s-a implinit dupa 28 de ani de asteptare.

Uitandu-ma pe harta, vad orasul Lsabona situat in extremitatea vestica  a Europei, in care drumurile se inchid.  Dupa acest maraton am cam terminat cu vestul Europei si simt ca este timpul sa ma  retrag mai spre Romania. Am marcat deja in palmaresul meu Parisul, Madridul, Luxemburul si  Bruxellul.  Imi mai raman totusi Marea Britanie si Olanda. De acum incolo, cu cat ma voi apropia de Romania, imi va fi  mai usor si mai ieftin.

La plecarea din tara prognoza meteo indica ploaie in timpul cursei. De aceea am inghesuit in geamantan de toate, doua pelerine de ploaie, tricouri, fasuri, pantaloni, de parca as fi plecat intr-o expeditie la capatul lumii.

Dupa o escala la Paris, iata-ma la Lisabona.  In drumul meu catre punctul  de inscriere folosesc cel mai rapid mijloc de transport, metroul. In statie, pe peron, doi insi cu doua acordeoane. Parea interesant, asa ca ma apropii de ei. Banuiam ca sunt de-ai nostri. Vorbeau romaneste. Am intrat in discutie cu ei si am aflat ca treaba merge din ce in ce mai greu si ca fac fata cu greu crizei. Acasa familiile lor traiesc din cantatul lor si din banii trimisi de ei. Le-am povestit carui fapt datorez prezenta mea aici, ca vreau sa alerg maratonul de maine dimineata pentru romanii aflati in Lisabona, pentru locuitorii orasului, sa le reamintesc la toti de Romania. Ati nimerit bine, noi suntem romanii din Lsabona! Maine o sa venim sa va incuram pe traseu, stati linistit, va gasim noi. Nu cumva glumiti, chiar o sa aveti  steagurile Romaniei si Portugaliei? Nu va dor mainile? Da domle, nu glumesc, drapele adevarate, daca bate vantul o sa le vedeti fluturand de la departare. Usile se deschid si conationalii nostri  incep a canta. La mica distanta, rezemat  de usa mi-am pornit   aparatul si am inceput a filma. Din cand in cand schimb cate o privire cu ei, parca  incercau sa-mi spuna ca imi dedica mie aceste melodii, mie si  Romaniei! Dupa doua statii cobor, incercand a nu privi  in urma.

La Maraton Expo, situat intr-o sala de sport din incinta stadionului, nu este pra multa lume. Fac cateva calcule si estimez ca la maraton nu vom fi mai multi de 1500 de concurenti. Drumul meu s-a intersectat din nou cu cel al lui Ilie Victor, aflat aici la maratonul cu numarul 109. Fac din el cameramanul de care aveam neaparata nevoie, plimband mandru drapelele Romanie si Portugaliei si afisandu-mi mesajul de pe tricou: Romania Portugalia Impreuna, Together,  Juntos.

O poloneza, aflata printre organizatori, imi adreseaza o invitatie la un maraton din Polonia. Sa veniti la Varsovia sau la Cracovia!  Grupul galagios de italieni m-a recunoscut imediat, pentru ca unii dintre ei au alergat impreuna cu mine la Roma si la Torino.   Ca deobicei imi fac declaratia de dinainte de cursa, voi alerga din dragoste pentru Romania, din respect pentru Portugalia si din respect pentru toti concurentii din cursa. Mi-am dat seama ca ei sunt cei care duc in tarile lor mesajul meu.

Spre seara, fortam nota,  plimbandu-ne pana tarziu in noapte pe malul fluviului, admirand vasele de croaziera si podul, in lungime de 4 km, care facea legatura dintre oras si continent, tramvaiele inguste si strazile inghesuite,  cu multe rufe agatate pe sarme, pe la geamuri, pe care le-am vazut si in cartile lor   postale, pe magneti, alaturi de impresionantele lor monumente istorice.  Ca si cipriotii si grecii, m-au impresionat portughezii pentru ca stiu sa scoata bani  din lucrurile simple,  oferind turistilor ceea ce acestia gasesc mai rar  in tara lor. Si  noi avem la noi acasa atatea lucruri simple, traditii, unice in lume, conservate doar de cativa oameni inimosi, si  care care se pierd usor, usor, fiind inghitite de modernitate. Imi amintesc cat tamtam s-a facut cu brandul de tara si cata energie s-a consumat. Daca era dupa mine alegeam ca  brend un car cu boi, manat de un taran in straie populare, pentru ca  doar in Romania mai intalnesti o caruta trasa de un bou,  un cal sau o vaca. Europenii isi doresc sa vada asta. Dar politicienii nostri, indiferent de natia si profesia lor, cu mici exceptii, sunt cam fudui, amintindu-si  din ce in ce mai rar de unde se trag.  Sclipesc mult  in preajma sarbatorilor de Craciun,  de Paste sau in ajun de alegeri.

Deplasarea pe marginea soselei se face cu dificultate,  in Lisabona nefiind trotuare asfaltate.  Acestea sunt  construite din bucati mici de piatra de culoare alba, care fac trimitere in trecut  si facand pentru doamne imposibil mersul pe tocuri. Apoi la Pasta Party ne intalnim cu Daniel Sumalan, care a venit aici din Ploiesti. Un grup de fete cu palarii pe cap si chitare in maini dau un spectacol. Una dintre ele in timpul dansului manuieste cu mare abilitate un drapel, rotindu-l deasupra capului. In pauza le arat fetelor drapelele cu care voi alerga si  mesajul inscriptionat pe tricou.

A doua zi de  dimineata imi venea sa-l mananc pe Victor, asa cum am banuit, am plecat tarziu catre linia de start, ajungand in ultima clipa. Termometrul arata  18 grade, fiind cald pentru aceasta perioada. N-am mai avut timp sa imi iau pantalonii scurti pe mine si nici sa dezbrac  al doilea tricou, cel de dedesupt,  cu maneci lungi, pregatit pentru vreme rece. In mare fuga, cu betele de la steaguri intr-o mana si cu drapelele in cealalta, iata-ma la start. Aveam in maini si cele trei  geluri. Consum unul dintre ele, altul il prind cu un ac de siguranta pe interiorul tricoului iar pe al treilea  il inghesui in buzunarul ingust al pantalonului. Nici nu mi-am confectionat bine drapelele, ca se si aude pistolul:  START!

Ma aflam undeva in partea stanga a coloanei, reusesc sa imi inalt drapelele la tanc,  deja trec pe sub bolta de deasupra liniei de start. Nu se aud piuituri, e clar, “chip”-urile vor fi activate abia la km 10, asa cum am mai patit anul acesta la Limassol si la  Moscova. Cei care pornesc ultimii sunt intotdeauna dezavantajati.

Dupa un km de alergare ne bucuram de o usoara coborare, apoi ne incruntam din cauza vantului puternic care bate din fata. Vantul se deplasa permanent cu coloana, de parca se inscrisese alaturi de noi in cursa. Batea cand din fata, cand din spate, iar uneori il simteam sufland  din lateral. Imi stapanesc cu greu drapelele. Pentru prima oara in acest an simt ca ii incomodez pe concurentii de langa mine. Aleg sa ma mut din centrul coloanei pe una din partile laterale,  fiindu-mi teama sa nu accidentez pe cineva. Urcari si coborari, presarate cu scurte suprafete line intre ele. O motocicleta se deplaseaza cand in fata, cand in spate, incercand sa surprinda momentele deosebite de la start.

La km 5 ma ajunge din urma Victor, aflu ca a pierdut startul si ca a pornit singur in cursa, coloana aflandu-se  la cateva sute de metri in fata sa. Il deranjeaza si pe el vantul. Priveste cu compasiune catre mine, de data aceasta dandu-si seama ca nu-mi va fi usor. Aproape 4 km am alergat umar la umar, dupa care s-a pierdut  in multime.  Nu puteam sa tin ritmul cu el, pentru ca vantul, indiferent din ce directie batea, imi era potrivnic. Nu am avut timp sa imi strang  sireturile inainte de start, drept pentru care observ ca siretul adidasului drept s-a desfacut. Ma deplasez spre dreapta, ma opresc, sprijinandu-ma de bordura. Desfacerea siretului in cursa se numeste pana prostului.  Candva Victor imi atragea atentia asupra acestui fapt, iata ca n-am scapat nici eu, iesindu-mi din  ritm. Pornesc din nou la drum, infruntand  o urcare, care ma scoate din minti. Uff, inca putin si iata-ma in varf, acum e mai bine.

Urmeaza o coborare lunga,  catre centrul orasului, care se prelungeste pana pe malul apei. Chiar daca  vantul bate putrnic,  imi deschid larg  drapelele.  Langa mine este grupul de alergatori care urmareste balonul pe care este inscris timpul 4:00. Oamenii aplauda. Coboram si iar coboram.

Din departare, de pe trotuarul de pe partea dreapta cateva maini ridicate  fac semne, apoi  se aude strigandu-se tare:  Uite-l pe romanul nostru, Suntem aici, hei, hei, aici, Hei  Romania! V-am gasit dupa steaguri!  Privesc catre ei. Sunt muzicantii!  Chiar au venit! Doi oameni simpli care si-au lasat munca lor si au venit sa ma sustina! Pentru un moment,  impresionat de  aparitia  lor, mi-am zis ca daca totul va iesi bine,  le voi dedica aceasta cursa.  Mai jos il recunosc in multime facand semne si strigand Romania- Portugal pe un domn care la Maraton Expo raspundea de aparatul de cafea. Ii aratasem cu o zi in urma drapelele si tricoul meu, cu toate a fost de acord, mai putin culoarea tricoului. Trebuia sa fie rosu. Era un fan infocat al echipei de fotbal Benfica Lisabona, ale carei culori sunt rosii, iar verde este culoarea rivalilor de la Sporting.

Ne aflam in fata statiei de metrou, unde e aglomeratie mare. Alte  voci din multime: Romania Portugal! Nu pot privi catre ei pentru ca din fata un ditamai tomberonul este purtat de vand direct spre noi. Cat pe ce sa ma ciocnesc cu el, reusesc sa il evit in ultima clipa! Ar fi fost hazliu  sa povestesc ca nu am putut continua cursa pentru ca m-a lovit un … tomberon.  Trebuie sa fiu mai atent, nu-i de gluma, asa vant n-am mai intalnit niciodata.  Cateva sute de metri si ajungem la km 21.  Imi strang steagurile, precum velele unei corabii. Nu mai pot inainta si  am impresia ca stau in  loc.  Trebuie sa improvizez  ceva. Cu steagurile unul peste altul,  tinadu-le cu ambele maini, strans de capete, imi fac loc prin vant, facand miscari stanga, dreapta, de parca as conduce o canoe.

Din fata, pe celalat sens, apar primii concurenti, intai cei de la stafeta, apoi imediat dupa ei,  cei mai in forma, de la maraton. Calculez, au un avans in fata mea de aproximativ  14 km. Trecem pe sub podul “25 Aprilie”, lasam in urma cateva muzee, intrand intr-o zona in care pietonii sunt din ce in ce mai rari. Stropii de apa ajung datorita vantului pana in sosea. Din celalalt sens grupurile care se intorc, sunt din ce in ce mai compacte. Grupul de italieni, echipat in alb, ma sesizeaza, incurajandu-ma in cor. Ii trec in revista aproape pe toti concurentii din cursa. Unii ma admira, altii ma compatimesc. Scrasnesc din dinti, nu ma dau batut, hai Ilie, nu poate fi mai greu decat pe muntele Olimp.

Iata-l si pe Victor, merge la pas, mananca sau bea ceva, de la el aflu ca peste doi km voi intoarce si eu. Iata marcajul, aici toti concurentii intorc. Este km 28. Intorc si eu. Pentru cateva momente imi amintesc de maratonul de la Boston. Daca as lua-o in linie dreapta, la cateva mii de mile departare, peste Oceanul Atlantic, pe celalalt mal,  se afla orasul Boston, visul meu dorit si implinit al acestui an, in care i-am facut pe zeci de mii de americani sa strige Romania.

Este randul meu acum sa ii trec in revista pe cei care sunt in urma mea. Tineri si varstnici, bunici si nepoti, baieti si fete,  cu cat inaintez constat ca numarul lor este mai mic. In fata, cam din doua sute in doua sute de metri, intalnesc cate un concurent mergand la pas, suportand cu greu durerile din pulpe. Vantul continua sa sufle puternic. Il simt,  e mai rece. Las in urma km 30, luandu-mi o noua portie de apa si un ultim gel. Mi-e si rece, mi-e si cald. Timpul scurs pana la km 35 mi s-a parut  o vesnicie.  Intai m-a luat setea.  Vestele reflectorizante ale organizatorilor anuntau ca punctul de hidratare e undeva pe aproape.

O pala de vant puternica imi smulge sapca mea verde norocoasa de pe cap si  mi-o poarta  pe sus cateva zeci de metri, proptind-o pe linia de tramvai. Pentru un moment am vrut sa renunt la ea. Era prea departe locul unde o dusese vantul. Mi s-au derulat prin fata ochilor cele 11 maratoane si 1 semimaraton in care am purtat sapca pe cap, Andreea, Alina, Urban, Ro Club Maraton, Eco Alpin, toate scrise ingramadit pe cativa cm patrati, IMPREUNA. Cum sa renunt  la ea? Ies din traseu,  pasind cu mare greutate peste borduri. Cativa pietoni ma privesc curiosi. Mai am 10 metri. Vantul sufla cu putere indepartand-o cativa metri. Din spate simt cum o noua adiere de vant se pregateste sa imi insface sapca, sunt insa mai iute si mai sprinten, reusind in ultima clipa sa  o prind. A mea esti! O ridic si o strang la piept. Pentru o clipa am uitat si de steaguri si de tot, fiind fericit ca n-am abandonat-o. Imi amintesc cat am umblat o zi intreaga prin Bucuresti ca s-o cumpar, voiam una de culoare verde, sa se asorteze cu tricourile mele. A  fost singura si am dat doar 4 lei pe ea. Reintru in traseu si cateva sute de metri alerg cu sapca in mana, tinand-o strans si  lipita, intre drapele.

Iata km 35. Facem spre stanga, tinand-o asa cam doi km. Desi alergam pe malul apei,  vantul s-a mai domolit. Ajungem la vaporas, aici, se coboara dinspre oras pana pe  malul fluviului. O piata imensa, un palat si  o statue impunatoare. Nu mai am puterea sa ridic privirea ca  sa citesc ce scrie. Foarte multi turisti privesc curiosi si  isi folosesc aparatele de filmat si de fotografiat.

Cativa stropi de ploaie ma fac sa strang si mai puternic din dinti. Indiferent daca bate vantul si sunt epuizat drapelele mele trebuie sa le fac acum sa fluture, doar de aceea am batut atata drum pana  aici. Tramvaie inguste si o multime de politisti in intersectii. Cu ei  m-am salutat astazi mereu. Imi placea sa ii vad si sa-i aud cum citesc mesajul de pe tricou, facandu-mi la trecerea prin dreptul lor un semn cu degetul, semn ca totul este in regula. Urmeaza 3-4 km de urcare, fiind din ce in ce mai greu. Multi concurenti, aflati in fata mea, merg la pas. Desi alerg, am senzatia ca stau pe loc si ca am acelasi ritm cu ei. Sus de tot, in varf,  este km 40 si ultimul punct de hidratare. De aici inaintarea este mai usoara, iar moralul meu este din ce in ce mai ridicat. La statia de metrou Roma, ma simt ca acasa, de aici cunosc traseul ca in palma. Pe trotuar concurentii care au terminat cursa ne incurajeaza. Si drapelele imi sunt mai proaspete, de parca acum ar pleca in cursa. La intrarea in stadion suporterii de pe margine striga si aplauda dar eu nu mai sunt atent la ce  scandeaza, intrand pe pista stadionului, insotit de un  portughez. Din tribuna se aud doua voci, Hai Ilie, Hai Ilie, sunt vocile lui Victor Ilie  si ale lui Daniel  Sumalan. Un grup de copii fac o galagie  in tribuna, de mama focului, bucurandu-se de parca s-a marcat un gol.  Portughezul imi atrage atentia ca eu sunt tinta, ca micutii au vazut drapelele. Ultima linie dreapta, 3,2,1 s-a incheiat! Un cameraman, avand o camera pe umar, alearga dupa mine, se opeste in fata mea si pret de cateva secunde filmeaza mesajul de pe tricou si steagurile. Iata si medalia. Omul cu doua drapele a reusit din nou!

 

Nu ma dor picioarele cum ma dor mainile! Degetele imi sunt umflate si simt o durere ingrozitoare la incheieturi. Iata-l pe Victor. A reusit sa imi filmeze sosirea si acest lucru pentru mine este cel mai important.  Romania Portugalia Impreuna! Romanii, portughezii si concurentii din lumea intreaga Impreuna! De aici, din Lisabona, vorba celor doi lauatri, iata-i pe romanii nostri:  Ilie Rosu, Victor Ilie si Daniel Sumalan. Te iubim si te respectam Romania!

 

Desi multe dintre cunostintele mele ma condamna pentru ceea ce fac, repetandu-mi cand se intalnesc cu mine, ca imi rup oasele degeaba  carand 42 de km de drapele,   simt si de data aceasta o mare multumire! Am mai alergat  o cursa  pentru tara mea. I-am facut cunoscut numele pe strazile Europei, i-am facut pe oamenii simpli din  strada sa-i rosteasca numele, daca nu cu voce tare, macar in gand.  Nimeni nu stie cine-i concurentul care duce steagurile, dar banuieste ca-i un roman, pentru ca e greu de presupus ca vreodata vreun european va avea motivatia sa duca drapelul Romaniei 42 de km. Ba mint, doar Veaceslav Turcanu, mai poate face asta, pentru ca e moldovean si e de-al nostru.   42 de km cu doua drapele, o metafora, primita in dar pe strazile Romei in anul 2010!

Ploaia prognozata a cadea in timpul cursei a inceput puternic sa cada, cu  o intarziere de  5 ore.  Spre seara povesteam personalului ambasadei Romaniei din Lisabona impresiile noastre despre cursa si despre cum a reusit drapelul Romaniei sa “alerge” al 12 lea maraton din acest an pe strazile Lisabonei.

Haide  Romania, nu te lasa!

Pin It

10 Raspunsuri

  1. stan turcu spune:

    Ma intrebam ce mai faci si am gasit povestea asta care mi-a raspuns la intrebare. BRAVO TIE! “Te invidiez” pentru perseverenta si sacrificiile facute. Numai bine!

  2. nin spune:

    de data asta a fost greu, ma rog, diferit! dar ai razbit, ceea ce e important; nu-mi pot inchipui cum este! oricum, a fost Lisabona si pentru asta te invidiez; tot inainte!

  3. Veaceslav Turcanu spune:

    Un om adevarat, o persoana demna de respect!
    Mereu cand citesc amintirile tale, Maestre, resimt emotii de parca as parcurge distanta alaturi de tine.
    Stiu ce simti, stiu ce impartasesti, stiu atitudinea ta fata de tot ce faci.
    Am sa repet de fiecare data, Bravo Maestre, bravo Ilie Rosu!
    Cu deosebit respect,
    Veaceslav Turcanu
    16.12.2010

  4. Nelutu spune:

    Felicitari Iliuta tot respectul pentru efortul pe care il faci si ambitia de care dai dovada.

  5. cristian ungureanu spune:

    … povestea merge mai departe !
    Bravo Ilie !!!
    cu consideratie ,
    cristi .

  6. cristian ungureanu spune:

    …Craciun Fericiii…it !
    cristi .

  7. college scholarship spune:

    Pretty nice post. I just stumbled upon your blog and wanted to say that I have really enjoyed browsing your blog posts. In any case I’ll be subscribing to your feed and I hope you write again soon!

  8. Sandel Voinea spune:

    Ii este cuiva rusine ca tricolorul nostru si Drapelul UE sau al altor state, alearga impreuna timp de 42 K ?
    Daca “DA”, conform zicalei”cui pe cui se scoate”, sa se inhame la 2 drapele si sa vada cam cum e “sa iti rupi tu oasele degeaba 42 km” (degeaba pt. ei!)Acest vis real este al tau si al nostru, al celor care, vedem aici mai mult decat simpla plimbare a drapelelor.
    Pt. fiecare provocare, pt. fiecare dintre aceste reusite memorabile, felicitari, stima si respect, Maestre!

  9. aerospace spune:

    this post is very usefull thx!

  10. Maratonul “Pe aici nu se trece”- Vrancea in flacari | Ilie Rosu spune:

    [...] Boston, Luxemburg, muntele Olimp, Miercurea Ciuc, Moscova, Bruxelles, Bucuresti, Atena, Torino, Lisabona, Atlanta, Marrakech, Dubai, Santiago de Chile, Rotorua/Noua zeelanda, Belgrad, Cluj, Sighisoara, [...]

Lasa un comentariu

Atentie: Comentariile vor fi moderate. Nu este nevoie sa trimiteti acelasi comentariul de mai multe ori