Ilie Rosu

Nici nu s-au stins bine ecourile maratonului Olimp din Grecia si iata-ma angrenat intr-o noua incercare, un maraton montan, “maraton Ciucas Trail Running”, acasa, in Romania, cu plecare si sosire din/in statiunea prahoveana Cheia. S-ar zice ca  pe  Olimp s-a nascut pentru mine o noua provocare, muntele!

Au trecut doar cateva zile de la ziua Fortelor Aeriene, Sfantul Ilie si de la mitingul aerian desfasurat pe aeroportul Otopeni. Am  urmarit  atunci  cu sufletul la gura  evolutia pilotilor civili si militari, intr-un spectacol aerian organizat in memoria pionierilor aviatiei romane,  Aurel Vlaicu si Henri Coanda, care in anul 1910 au facut istorie pentru aviatia din Romania.

In acelasi timp zborul de la Otopeni a fost unul care a redat increderea pilotilor, greu zdruncinata de accidental aviatic de la Tuzla, in care au cazut la datorie 12 militari ai Armatei Romane. Cui pe cui se scoate, asa ca zborul ramane singurul mod de a merge mai departe. Inca nu stim dupa ce reguli, cerul si pamantul, isi iau din cand in cand jertfe din randul oamenilor aflati in zbor, alegandu-i parca pe spranceana.

Pe cer  evolueaza elita aviatiei civile si militare romane,  iar acolo jos sunt oamenii care si-au dedicat intreaga viata zborului. Ii vad tresarind la fiecare noua miscare.  Fosti comandanti, generali si ofiteri, zeci de instructori civili si militari, mii de bucuresteni, tineri si varstnici, redau prin prezenta lor increderea pilotilor aflati in zbor. Privind  cum se desfasoara acrobatiile aeriene, simti cum ti se taie respiratia si cum ti se ridica sangele in cap, desi te afli  in postura cea mai simpla,  aceea de spectator. La final de acrobatie rasufli usurat, intrebandu-te, de unde au atata  curaj pilotii si parasutistii? Prea au o incredere oarba in aparatul de zbor si in parasuta! Normal, pe langa pasiune, oamenii acestia au in spate mii de ore de zbor si o armata de specialisti care le asigura permanent logistica.   Au incredere in aparatul lor, altfel n-ar urca acolo sus, n-ar fi nebuni. Este o poezie tot ce se intampla in aer, un dans pe cer, pe care noi, cei de jos, incercam sa  il intelegem. A devenit infricosator, inima mi se face cat un purice, doua avioane zboara unul spre celalalt, are loc desprinderea,   inca un  exercitiu de acrobatie, simuland  o lupta aeriana, in care pilotii se afla  din nou pentru cateva clipe, la granita dintre viata si moarte.

I-am intalnit aici pe veteranii Aviatiei Romane, care prin  prezenta lor la miting, au transmis o  mare incredere pilotilor in aer. Inimile lor au vibrat  la fiecare acrobatie, anticipand fiecare miscare de pe cer. Totul este ca dupa regulament.  Dar oricat de puternici si increzatori erau, tot mai  scapau cate un oftat, la fel ca simplii spectatori.  Atat veteranii de la sol, cat   si  pilotii din aer,  au ceva in comun, cand s-au apucat de zbor  au visat ca poarta in ei un Vlaicu, un Vuia sau un Coanda. De aceea sunt astazi aici.

Curajul lor se masoara astazi in numarul de ore de zbor, care, la final de cariera,  dau controversata “pensie nesimtita”. Nu vreau sa fiu cinic, dupa o tragedie aviatica, parca  ii si vad pe finantisti frecandu-si mainile, si dand fuga sa ajusteze bugetul tarii, informand ca s-au facut noi economii la pensii, iar, ceea ce este si mai tragic, si pe romanii de rand dandu-si coate, nedandusi  seama ca prin disparitia acestor elite…

La cateva zile insa, inca un militar din Fortele Aeriene se jertfeste  in misiune. In circa o ora de la producerea catastrofei, din care au rezultat sapte victime,  un militar roman si sase israelieni,  in  mass media romaneasca s-a confirmat stirea ca elicopterul  cazut, nu a fost unul de productie romaneasca. Dezumflati, jurnalistii au lasat-o mai moale,  nu mai parea asa de interesant subiectul, doar un singur roman a cazut la datorie si nu mai aveau destule  motive ca sa-si infinga coltii in Armata Romana!

Indiferent de ce se intampla in jur,  pilotii nu se vor opri,   vor continua sa zboare,  asumandu-si toate riscurile,  pentru ca satisfactia muncii lor este numai  in inaltul cerului.

Mi-am pregatit tricoul pe care voi inscriptiona cuvintele “Impreuna, Onor Armatei Romane”.  In memoria acestor eroi voi tine in maini pe intreaga durata a cursei tricolorul si steagul Uniunii Europene, cu care  voi urca pana sus, apoi voi cobora, chiar daca diferenta de nivel in aceasta cursa este de peste 2000 m.  Tricolorul, e acelasi care a “alergat” la Roma, Boston, Luxemburg, pe muntele Olimp si la Baile Tusnad! Il voi prezenta cu mandrie colegilor mei mai tineri sambata pe muntele Rosu, indemnandu-i sa-mi citeasca cuvintele de pe tricou: “Impreuna, Onor Armatei Romane!”.  Doar sa citeasca!

Ar trebui sa fie mult mai usor decat pe muntele Olimp, dar nu este chiar asa. Timpul limita e de numai  7 ore fata de 10 ore, cat era pe Olimp, asa ca nu-i lucru de joaca.  Poate ca si de aceea  multi dintre prietenii mei au evitat  sa alerge maratonul,  alegand precauti distanta mai scurta, dar la fel de grea,  semimaratonul.

Sper ca muntele,  al carui nume il port, Rosu, sa-mi fie sambata 31 iulie, mereu  aproape!