Ilie Rosu

” Daca vrei poti, nimic nu e imposibil si niciodata nu-i prea tarziu sa poti si tu! Daca ai avut vreodata un vis la care ai renuntat,  nu-l abandona, el chiar poate deveni realitate,   trebuie doar sa vrei si tu! Incepe de maine!”

Este data de 26.06.2010.

Masina inainteaza cu viteza pe autostrada, apropiindu-ne din ce in ce mai mult  de muntii care se vad in departare.  Sunt muntii Olymp, munti pe  care ii vom traversa maine in cadrul cursei de maraton montan de 44 de km. Creasta lor acoperita de nori, ascund  privirii partea cea mai impunatoare,  Tronul lui Zeus. Pe acest munte sacru legendele spun ca au locuit  zeii Olimpului – Zeus, regele zeilor,  sotia sa Hera,  fratii lui-  Poseidon si Hades,  surorile lui –  Demeter si Hestia si copiii lui- Apollo, Artemis, Ares, Afrodita, Athena, Hermes si Hephaestus.

Voi avea privilegiul sa urc pana sus, sa trec prin dreptul Tronului lui Zeus, fluturand intr-un gest simbolic, de pace si de  prietenie, drapelele Romaniei si Greciei.

Inscrierea are loc in localitatea Litochoro, supranumita si “orasul zeilor”, intr-un  muzeu al marinei. Ne-am cazat intr-un camping, la casute, arborand la intrarea in casuta noastra drapelele Romaniei si Greciei. O alee intreaga e ocupata de romanii veniti in numar mare din Bucuresti, Timisoara si Oradea.  Pe unii dintre ei ii intalnesc pentru prima oara. Pe altii ii stiu din cursele de maraton si semimaraton la care am participat  si din povestirile existente pe site-ul Ro Club Maraton. Toti sunt mari iubitori ai muntelui, avand multe maratoane montane alergate in tara si in strainatate, cum s-ar spune,  oameni care au colindat muntii  in lung si si-n lat, dar mai ales in sus si in jos.

Doar eu sunt astazi “boboc”, aflandu-ma  la primul meu maraton montan. Se poarta discutii aprinse  despre dificultatea traseului si despre cum ar trebui sa ne echipam. Pentru prima oara incep sa am emotii pentru ca nu am mai alergat pe carari  de munte de aproape 30 de ani. Oare voi fi in stare sa alerg aceasta cursa, fara sa depasesc 10 ore? Voi purta in maini  cele doua drapele,   de aceea constientizez din ce in ce mai mult ca voi alerga ca si cum as avea  mainile legate. Inainte de a pleca din Romania i-am cerut sfatul lui Serban Chiurlea, care mi-a recomandat sa alerg fara drapele, dar daca o voi face sa fiu foarte prudent. Dar cum ramane cu promisiunea facuta de mine  de ziua drapelului national?  Trag in continuare cu urechea la discutii.

Incep sa ma incurajez singur, daca timpul va fi frumos si nu va ploua, voi termina cursa. Prietenii mei au sesizat cat de  hotarat sunt sa duc drapelele pe Olimp,  nu dau un pas inapoi, ramanand neclintit in decizia mea.   Pentru prima oara ii simt si pe ei implicati emotional, actiunea mea transformandu-se in una de echipa, chiar aveam nevoie de ei, de data aceasta chiar imi era greu sa reusesc de unul singur. Fiecare isi da cu parerea cu ce ar trebui sa ma imbrac, cat de mare trebuie sa fie sticla de apa, ce borseta ar trebui sa port, care sa fie ritmul de alergare pe urcare, cum sa procedez la coborare, unii chiar ma sfatuiesc sa imi leg drapelele pe spate. Nu, drapelele le voi tine in maini, asa cum am facut-o de fiecare data, vreau sa le aud cum flutura acolo sus, pe taramul zeilor.  Peste ani, grecii si zeii lor,  isi vor aminti poate  ca un roman a urcat cu drapelele Greciei si  Romaniei,  sus pe Olimp, la 2750 m, dand onor zeilor, plecand cu ele din Dion si coborand prin  Litochoro,  atat si nimic mai mult.

Daca voi avea vreun incident,  din urma vor veni surorile David care imi vor prelua drapelele. Puteam sa bag mana in foc ca voi fi maine, cu  mult in fata lor.  Fara o experienta montana si  nestiind practic cu ce se mananca un maraton montan, m-a luat gura pe dinainte. Degeaba imi facea Marian  semn cu degetul sa tac, vrand parca sa ma atentioneze, nici nu stii in ce te-ai bagat, vei ramane pe final singur, tu si muntele,  si numai de tine  depinde daca vei reusi sa iesi din momentele dificile prin care o sa treci.  Asa e, aveam sa constat pe pielea mea, ca numai cu  antrenamentele pe sosea,  dinspre Rasnov spre Poiana Brasov, cursa de la Tusnad, urcarile pe aleile din parcul IOR,  nu invingi muntele.

Maratonul de pe muntele Olimp este pentru maratonistii montani un fel de maraton de 5 stele, un Boston al curselor pe teren plat. M-am strecurat abil la inscriere printre ei,   angajandu-ma sa alerg practic, intr-o cursa imposibila, CV-ul meu, privind cursele montane, fiind unul inexistent.  Maine,  experienta, numarul de curse montane si prietenia dintre om si munte   vor conta cel mai mult.

Pasta Party are loc in localitatea Dion, de aici  maine se va da startul. De pe aceasta alee, care asigura intrarea in Site-ul arheologic, vom pleca. Ascultam cu interes explicatiile ghidului, admiram cu interes  vestigiile arheologice, incercand sa gasim legatura dintre vestigii si legendele Olimpului. In fata unui restaurant,  pe o strada din Dion,  s-a amenajat locul perfect pentru Pasta Party.  Acompaniati de o muzica greceasca antrenanta,  ne asezam pe scaune, apoi  incepem a ne saluta intre noi,  miscandu-ne pe la mese. Unul dintre concurenti greci din cursa de maine poarta o jacheta pe care scrie Marathon Boston 2010. A fost si el anul acesta acolo. Incep cu el o conversatie placuta,  afland timpul pe care l-a obtinut acolo si   schimband cateva impresii…. despre steaguri.

Spre seara ne aranjam tricourile, ne fixam numerele de concurs, dand frau imaginatiei, privind cursa. Chiar daca nimeni nu ia in calcul pentru maine o zi ploioasa, preventiv, fiecare isi indeasa in rucsac, cate ceva pentru ploaie. Suntem gata. Bazaitul catorva tantari ne mentin cu mintea treaza si cu nervii incordati la maxim, pana aproape de dimineata.

La ora 5 ne inghesuim in masinile colegilor nostri din Oradea si  in cateva minute suntem in Dion. Locuil de start e intesat de concurenti si de sustinatori. Marea majoritate a concurentilor este echipata usor, semn ca prognoza meteo este una favorabila. Folosesc din unguentul din dotare, mai dau cateva haine jos de pe mine, inghesuindu-le in rucsacul , pe care il predau organizatorilor si pe care  il voi ridica la sosire in Litochoro. Drapelele, sapca, centura, aparatul foto, apa,  le-am fixat  pe toate si sunt gata. Atras de drapele,  castigatorul editiei din anul trecut isi doreste o fotografie cu noi. Apoi romanii din zona de start ne inghesuim pentru o ultima fotografie. Ma plasez mai in fata cu drapelele, acum e bine, se vor vedea mai bine si vor aparea peste tot.

S-a  mijit de ziua, exact la  6 fara cinci minute se da startul. Acoperiti de flash-urile aparatelor de fotografiat si de strigatele de incurajare ale spectatorilor, plecam. E un start moderat, nici prea tare, nici prea incet. Alergam  cativa km numai pe astfalt, in directia muntelui, care se vede in departare. Cateva turme de oi, doi- trei pastori si cativa caini privind uimiti, cu cozile ridicate catre noi, 500 de concurenti in miscare, urmarind  o masina a politiei, aflata in fata noastra, acesta este primul tablou din cursa de maraton montan  Olimp 2010.

Dupa aproape 4 km de alergare, soseaua dispare, intram pe un drum mai ingust, pietruit, la capatul caruia iata si primul punct de alimentare cu apa. Aici organizatorii isi noteaza atenti numerele de concurs ale concurentilor. Nimeni nu scapa, nu se poate  trisa, pentru ca de acum incolo la fiecare punct de hidratare fiecare concurent este inregistrat. Lasam in urma acest punct si incepem  a urca in sir indian. Apar si primele semne de oboseala, pentru ca gradul de dificultate al traseului a crescut.  Intersectam soseaua, un drum  care  te poate duce usor  cu masina, catre cota. Alergam pe sosea  cateva sute de metri, parasind-o  insa repede, de data aceasta  definitiv, incepand marea  urcare, inghesuindu-ne pe  cararea, pe care incape doar un singur concurent. Locul fiind atat de ingust,  organizatorii au interzis  folosirea betelor pe timpul urcarii,  pana la km 10. Drapelele ma incomodeaza vizibil,  ca sa pot inainta, le trec pe amandoua in mana dreapta. Se simte  racoarea muntelui, din cand in cand intorc capul si privesc in jos, printre razele soarelui si printre crengile copacilor,  zarindu-se  marea, invaluita in aburi.  Spatiile se largesc, permitand  concurentilor mai antrenati si mai sprinteni, sa depaseasca.  Cei care trec pe langa mine  isi manifesta simpatia pentru efortul si indrazneala mea, batandu-ma cu mana pe umar si incurajandu-ma:  “Congratulations Romania!”.

Iata  al doilea punct de alimentare cu apa, imi scot sticla si o umplu cu suc, apoi  beau din cana organizatorilor cateva gaturi de apa si-i dau bice.  Concurentii mai  antrenati pe munte, care au luat un start mai lent, au recuperate deja distanta fata de cei din fata, antrenati mai bine doar in cursele de sosea, si au inceput sa treaca in fata. Iat-o si pe Cornelia, o vad ocupand pozitie  in fata mea. Si concurentul de la Boston, o ia  sprinten pe langa mine, nu inainte de a-mi ura succes.

Inainte de al treilea punct de alimentare cu apa trece si Silvia in fata mea, atentionandu-ma  ca am pornit prea tare, ca prea suflu ca o locomotive si ca ar trebui sa merg un pic mai incet si sa fiu atent la puls. Asa si fac, lucrul acesta ma costa  insa, pentru ca oricat as incerca,  nu mai reusesc sa o prind pe Silvia din urma, ramanand  tot timpul la cativa zeci de metri in urma ei. Imi tin  drapelele unul peste altul, paralel cu solul,  inaitez sprijinindu-ma cu mainile si cu drapelele de genunchi. Parca aceasta pozitie e mai comoda si  ma ajuta in timpul urcarii. Dealtfel nici nu mai am de ales, cale de intoarcere nu mai e.

Copacii au disparut aproape in totalitate, am intrat in zona alpina, de aici  se zaresc bine,   atat concurentii din fata, cat si cei din spate. Dupa cativa kilometri muntele se transforma din nou. De jur imprejur este numai piatra, o piatra alba care straluceste atat de puternic din  departare, creindu-ti iluzia ca acolo este multa zapada. Apropiindu-ma imi dau seama ca  pur si simplu m-am inselat, sunt doar bucati de piatra alba, care dau zonei un aspect selenar. Inca putin si voi atinge o noua  cota. In stanga iata un cablu de care te poti ajuta sa urci.  Il inspectez, e rezistent,  dandu-mi seama ca este  cablul din povestile romanilor,  care au mai trecut pe aici, cu multi ani in urma. Nu ma grabesc, privesc atent  in jos  si observ cum o parte din concurenti ocolesc prin dreapta,  evitand cablul si  cota. Buna idee, imi zic,  intorcandu-ma si coborand s eu cativa metri si   luandu-le  repede urma. Parcurg cateva sute de metri cu capul in nori, nu  se mai vede nimic,  nici in fata,  nici in spate, urmarind  insa  cu atentie  marcajul potecii acoperita de pietre.  Cerul se lumineaza dintr-o data, drumul incepe lin  sa urce si sa coboare. In departare se zareste Tronul lui Zeus, peste care sunt  cateva pete de zapada. In partea laterala, in  stanga,  se zareste o cabana, inconjurata de o zona verde, peste  care s-au instalat cateva corturi.

In fata mea insa, in departare,  la aproape un  km, se zareste o alta cabana, acolo fiind  un nou punct de hidratare. Bucuros,  cu drapelele ridicate si fluturand, ma apropii de cabana. Zeci de turisti stau cu aparatele pregatite asteptand sa ma apropii. Beau cateva guri de apa, iau cateva stafide, o bucata de ciocolata, as fi vrut si un gel, dar nu mai sunt, s-au terminat.  Stiind  ca obiectivul aparatului de fotografiat mi s-a aburit,  nu mai indraznesc sa il scot pentru a face o fotografie. Turistii si organizatorii mi-au facut destule poze, sper sa gasesc cel putin una  pe site-ul competitiei.

Imi reiau alergarea, cu drapelele ridicate deasupra capului fluturand,  insa  acestea se agata de colturile peretelui stancos si  abrupt, de parca cineva  vrea sa comunice cu mine. Sa fi fost un semn de la Zeus? Ce mai face Zamolxis? Dacia? Urmasii dacilor  locuiesc in continuare in jurul arcului carpatic, de la munte pana la mare, constituiti  intr-un popor nou, iar tara lor se cheama astazi Romania.  Da, sunt un pui de dac. Vantul? La fel ca si inainte. De cativa ani sufla mai tare dinspre apus, doar iarna sunt  rafale dinspre est, si-i tare  frig! Chiar asa,  sunt un trimis al lor, un sol, un mesager. De ce-am venit? Sa-nerc sa trec dincolo, peste munte,  sa demonstrez  ca pot.  Atingand cu varful piciorului  o piatra ascutita, aceasta se smulge.  Ce  simt? Durere, ce bine e,  realizez ca am ramas cu picioarele pe pamant si-s  treaz! Dorindu-mi sa inaintez mai usor, imi strang drapelele, ducandu-le  de acum ca pe o sulita,  intr-o singura mana, ca un soldat.

Aproape un km am alergat pe sub Tronul lui Zeus, pana cand am intalnit in sfarsit zona acoperita cu zapada, despre care stiam ceva, aceasta fiind  pana in drum, luand din avantul concurentilor. Ca sa nu aluneci puteai insa sa te sprijini de un cablu. Eram in jurul  kilometrului  23. Doi fotografi m-au luat in primire de la mare departare.  Ii salut ca pe niste trimisi ai zeilor, ei imortalizand trecerea fiecarui concurent, prin punctul cel mai fierbinte al traseului.  Parcurg apoi  restul distantei ramase pana la capatul Tronului, pe sub perete, dupa doar cateva sute de metri, va trebui sa pararsesc taramul de legenda al zeilor, in speranta ca prezenta mea cu steaguri,  nu le-a tulburat linistea.  Se pare ca astazi zeii au fost buni cu toti concurentii, oferind cele mai bune conditii pentru concurs.  Simt in  in continuare  prezenta lor, poate si de aceea  devin extrem de  prudent, pentru ca in scurt timp va urma coborarea.  Turistul cu care ma intalnesc urcand din sens invers, pare extrem de grabit sa ajunga la  cabana.  Isi trage burta cu mari eforturi, lipind-o de perete. Si trec, pasind cu teama pentru ca  in stanga peretele-i abrupt si seamana cu o prapastie.

Iata ca incepe si coborarea, una foarte grea pe care nu le-o doresc nici dusmanilor mei. Incerc sa intru in ritmul concurentilor din fata mea si sa ii imit. Marea majoritate au bete si se sprijina in  ele, coboara in  viteza treptele, o tin in piruete,  parca zboara! Se aseamana mult cu nebunii care coboara in mare viteza pe partiile de ski. Desi port in bratele mele  drapelele, alerg si eu. Cu varful degetelor de la picioare lovesc de cateva ori pietrele din drum. Ma dor degetele. Schimb pozitia unui  bolovan, care se desprinde si o ia la vale. Reusesc  sa previn cazatura pe burta si peste steaguri.  Nici prea bine echipat nu sunt,  parca as fi  o domnisoara care a coborat pe tocuri in gara Busteni,  hotarata sa urce pana sus pe Babele, pe traseul montan. Daca o sa incerc sa cobor  in acelasi ritm  pana jos, o sa imi distrug picioarele si o sa ma fac zob.  Si-au facut aparitia treptele, e din ce in ce mai greu, iar pentru ca sunt prea late, nu reusesc sa le parcurg dintr-un singur pas. Se vede ca nu sunt naturale,   in capete,  pentru a fi bine sustinute, se termina de regula cu  doi piloni, iesiti in afara cativa centimetri. Daca i-ai agatat in alergare ala esti, te duci pe burta, asa cum au patit in cursa  multi dintre concurenti.

Daca eram dotat cu bete sau daca aveam  mainile libere,  puteam face usor  un salt peste ele, apoi a mai fost si frica de crampe musculare,  care m-a facut de asemenea sa foarte fiu precaut. Daca se intampla ceva si am ghinionul sa ma accidentez, aici raman si-i voi pune si pe organizatori pe jar, mi-am zis. De acum incolo nu voi cobora nici o treapta in alergare, voi alerga numai pe carari normale, am  timp berechet la dispozitie. Unghiul de coborare  e foarte inclinat, e atat de mare,  incat potecile care strabat in zig-zag peretele abrupt, ma inspaimanta. Ma simt de parca as cobora in fuga din pod pe o scara. Un pas gresit si om m-am facut! Cobor usor, asa, mai cu  prudenta, ca-i mai bine.

Din cand in cand privesc la ceas, dupa calculele mele alerg cam dupa planul initial, ma incadrez in timp. Fac loc concurentilor care vor sa depaseasca. Port o discutie cu un concurrent din Serbia care ma invita sa fac o cursa cu drapele in tara lui.  Apoi alerg cot la cot cu doi tineri greci, unul dintre ei stie multe despre Romania pentru ca are o prietena romanca. In partea dreapta un rau curge paralel cu drumul. Cateva poduri din lemn il traverseaza, peste ele trecem si noi.

Sageata unui  indicator ne arata directia catre o manastire. In dreapta drumul  se desparte. Impreuna cu grecii incercam sa ghicim directia cea buna. Alegem sa alergam spre manastire, la  final dovedindu-se ca am ales bine.  Intalnim  un nou punct de hidrtare, dispus chiar in sosea. La vederea drapelelor turistii apaluda si aclama surprinsi. Cineva ma intreaba daca sunt roman sau grec, apoi ma felicita. Beau o gura de suc, imi umplu din nou  sticla cu apa, iau cateva produse din mers de pe masa si pornesc din nou in urmarirea celor doi greci.

Traversez soseaua, apoi podul de peste rau,  apa fiind acum mai mare si mai limpede. Intram din nou in padure. Au mai ramas  10 km si mai am la dispozitie cam  2 ore. Nici nu imi trecea prin minte ca aceasta parte a  a cursei va fi una la fel de grea, cu coborari abrupte si cu multi kilometri de urcare, cu traversarea multor  izvoare, care curgeau spre vale, chiar prin drumul nostru.  Noroc cu crengile copacilor care asigurau umbra necesara pentru a ne racori. Cobor brusc cateva sute de metri, apoi incep a urca din nou.

Drumul acesta nu se mai termina, kilometrul parca si-a schimbat dimensiunea, parandu-mi-se mult prea mare. Ultimii 4 km! Privesc la ceas, calculez si imi dau seama  ca daca nu voi mari ritmul va exista riscul sa termin dincolo de 10 ore, iar pentru mine ar fi o tragedie sa se intample asa. Alerg acum  atat pe timpul urcarii, cat si pe coborare. Au mai ramas doar 2 km iar urcarea inca nu s-a  terminat, desi in vale se zaresc casele din Litochoro. Gandul ca ar trebui sa cobor  pana acolo, ma ingrozeste, pentru ca e foarte abrupt. Uf, treptele astea m-au rupt! Trec prin dreptul a doua politiste care discuta  aprins prin statie. Trebuie sa mai urc, pana sus mai am doar 10 metri, simt ca acolo in varf  se va schimba ceva. Asa si este, ajuns sus, dintr-o data in fata mea se deschide un platou care coboara lin,  pana in marginea localitatii Litochoro. Am reusit! Ceea ce a mai ramas e floare la ureche, un fleac. Traversez platoul si intru in oras, desfasurandu-mi larg drapelele. Las in urma primele case, apropiindu-ma de prima intersectie, iata si primii oameni care ma incurajeaza din departare. Grupuri de copii indruma concurentii, adica pe mine,  pentru ca doar eu mai sunt pe sosea, catre finis. Terasa unui restaurant este plina ochi, ca la o comanda, grecii se ridica cu totii  in picioare si ma aplauda. Fie si numai pentru acest moment a meritat sa fac aceasta cursa, chiar ca nu  regret nimic. Iata muzeul si aleea marcata, pe care  se deplaseaza doar  concurentii. In fata vad linia de sosire, cu prietenii mei aliniati, de parca  asteptau un nou  start.  Explodeaza cand ma vad ca in sfarsit vin! Le-am creat  mari emotii, vazand ca intarzii, au inceput sa ma caute prin statii. Sunt aproape toti: Dan Lixandru, Danut Cernat cu fratele lui, Gelu, Marian Chiriac, surorile David, japoneza Hiroko, japonezul Tsutomu, familia Tanase, fratii Bostan,  familia Orleanu, cu cele doua “vuvuzele” ale lor, asa le alintam eu in camping pe cele doua simpatice fetite.

Romania, Grecia,  sosesc!

Romania am reusit din nou! Drapelele  Romanie si Greciei au “alergat” si au fluturat impreuna timp de 10 ore pe muntele Olimp. Primesc medalia, fara sa observ insa, ca mi-a fost inmanata chiar de organiizatorul  competitie, caruia, mai tarziu am aflat, i-au dat lacrimile de emotie, pentru ca am reusit sa termin cursa.

In acelasi timp cu mine, Ilie Victor, alerga la Wellington in Noua Zeelanda maratonul cu numarul 100, realizand o premiera pentru Romania, fiind primul roman care reuseste acest lucru. Bravo Victore!

Niciodata nu am fost inconjurat cu atata caldura. Fiecare incerca sa ma ajute cu cate ceva. Il iau in primre pe Danut  Cernat, “criticandu-l” aspru pentru ce mi-a facut, mi-a vorbit atat de frumos despre Olimp, facandu-ma sa ma inscriu in aceasta cursa, fara  a sufla macar o vorba despre dificultatea traseului. Nervos, l-am amenintat ca nu voi mai alerga niciodata pe munte. Peste cateva minute insa, descatusat  ii multumesc lui Danut, pentru ca astazi mi s-a reconfirmat ca lucrurile care par uneori imposibile sunt posibile, trebuie doar sa vrei, sa crezi si sa poti.  Mesajul “Yes, I can!” inscriptionat pe tricoul meu a functionat din nou. Ii anunt pe prietenii mei, ca mi-am planificat o noua  cursa cu drapele, de data aceasta  la Cheia, in prima editie a maratonului  Ciucas 2010.   Dan Lixandru imi face toate poftele, fiind parca cel mai bucuros ca am reusit sa termin aceasta cursa. Trebuie sa mananci bine si sa bei ceva, acolo sus pe terasa te asteapta masa si vinul,  oferite fara zgarcenie de organizatori!  Intai insa faci o baie la cascada, pe acolo  au trecut toti concurentii!

Au urmat scenele de neuitat in care cativa copii greci au dorit de la mine autografe,   pe cozoroacele unor sepci, noi noute.

Este sigur, Gianina Tanase a ocupat locul 3 la feminin, la individual. O instruiesc cum sa tina drapelele si cum sa se comporte cu ele  pe podium. In uralele asistentei,  Gianina intra fluturand drapelele Romanie si Greciei, oprindu-se mandra in centrul platoului de premiere. Desi este plina de julituri peste tot, are  umarul vanat, urmare a celor trei cazaturi pe burta din cursa, zambeste, fiind  cea mai fericita dintre noi, pentru ca a urcat pe podium! Bravo Gianina, bravo Romania, bravo romani!

Cam atat  a putut face  astazi pentru tara noastra grupul nostru, inimile noastre chiar au batut ca o singura inima pentru Romania! Hai Romania!

” Daca vrei poti, nimic nu e imposibil si niciodata nu-i prea tarziu sa poti si tu! Daca ai avut vreodata un vis la care ai renuntat,  nu-l abandona, el chiar poate deveni realitate,   trebuie doar sa vrei si tu! Incepe de maine!”