Ilie Rosu

Suntem in perioada 19.03-21.03.2010.

In sfarsit, avionul intesat cu maratonistii din Ro Club Maraton,  aterizeaza. Cu totii avem emotii, observ ca de ele nu a scapat nici chiar doctorul Serban Damian, presedintele Ro Club Maraton. Dupa o calatorie cu trenul si cu metroul, ma despart de familia Damian, de acum fiecare vom cutreiera cu harta in mana, in  noapte,  Roma,   in cautarea locurilor de cazare. Sunt astazi  mai norocos, pentru ca nepotii mei, ma preiau inca din statia de metrou  Termini. Am mai fost la Roma cu ani in urma, ca membru al unei delegatii  ARPIA, participand atunci la un simpozion organizat de Asociatia italiana Arma Aeronautica, vizitand in timpul liber principalele obiective ale Romei.

Pentru a ajunge la Academia di Romania, locul nostru de destinatie,  traversam in noapte parcul. Iat-o, desi e noapte,  se prezinta ca o cladire impunatoare, inconjurata de multe lumini. Preocupat de cursa de duminica, primul lucru pe care il fac, e sa imi prepar repede energizantul pe care il iau cu precizie, zilnic,  o fac acum la fiecare maraton, am invatat de la cei mai experimentati maratonisti, de la Ro Club Maraton. Beau insetat si cu multa pofta din el, repet figura atat  a doua zi,  dis de dimineata, cat si  in jurul  prinzului.

Dimineata n-am somn, trebuie sa fac un antrenament mi-am zis, pregatindu-mi drapelele si iesind cu ele  in strada, pentru a vedea cum reactioneaza romanii la vederea lor. Am emotii mari, cat  intr-o cursa. Urc  pe strazile inca pustii, doar cateva masini ruleaza pe sosea, iar pe trotuar cativa lucratori de la salubritate se opresc din lucru, privind curiosi dupa mine. Apoi dau cateva ture in jurul parcului, urmarit discret de cei ce alearga sau se plimba. Taximetristii reduc si ei curiosi viteza. Lucratorilor de la salubritate, le explic ca sunt din Romania, ca rosu, galben si albastru sunt culorile drapelului nostru national si  ca antrenamentul meu de azi are drept tinta maratonul de pe strazile Romei,  din ziua ce avea sa vina.  Parcurg alte strazi, tinand sa nu ma indepartez prea mult. Nu rezist si patrund in alt parc, cu multe alei din pamant, unde din ce in ce mai multi italieni alearga.  Ma apropii de o statie de metrou, unde hotarasc sa intorc. Vantul imi flutura drapelele, suieratul lor atragand privirile trecatorilor si  ale carabinierii aflati in patrulare. Cel al Romanie suiera parca mai tare, ma gandeam ca probabil asa suiera in lupta  si drapelul din cap de lup, al dacilor, in vestitele lupte purtate cu romanii.

Spre pranz ma indrept spre locul de inscriere oficial la maratonul pentru Roma. Intalnirea cu un coleg din club la statia de metrou, discutia cu acesta despre festivitatea comuna cu italienii, si insistenta de a fi  discret cu drapelele, ma pune un pic pe ganduri, trecandu-mi prin minte  tot felul de scenarii cu privire la viitoarea manuire a lor.

Ca sa intram in complexul expozitional asteptam la rand aproape o ora.  In sfarsit intram.  Captivi in  multime,  nici nu am realizat ca ne-am departat prea mult de locul de festivitate, fiind cat pe ce sa ratam intalnirea cu italienii. Actiunea era in toi cand am revenit,  se faceau schimburile de fanioane si pozele de grup. Intru grabit in rand. Oare cum sa procedez cu drapelele? Imi iau inima in dinti, ii explic conducatorului actiunii, un domn in varsta, italian,  despre intentia mea de a alerga cei 42 km cu cele doua drapele si primesc permisiunea de a introduce drapelele pe scena. E multa galagie, abia reusesc sa retin ca prin anul 1992 a incercat si el ceva asemanator cu drapelul italian, tocmai  la maratonul de la New York.  Deci nu sunt singurul. Accepta sa ne fotografiem impreuna! Imi scot in mare viteza din rucsac suportii pentru drapele, le asamblez  in cateva secunde, si iata,  steagurile sunt gata. Prezenta lor infierbanta atmosfera, intalnirea capata un aspect oficial, fiind girata si de reprezentantul ambasadei Romaniei de la Roma. Unul dintre italieni  preia mandru drapelul tarii sale, fluturandu-l. Continuam sa facem zeci de fotografii, colegii mei sunt tot mai incantati, adresandu-mi cele mai frumoase cuvinte,  Ilie ai fost genial, buna idée ai avut cu drapelele!  Se leaga primele prietenii, se discuta aprins despre timpul pe care si l-a propus fiecare in cursa si despre echipe mixte. Intr-o sala alaturata punem la punct detaliile cursei de a doua zi, fixandu-ne ca punct de intalnire Poarta lui Constantin. Am adus cu noi din Romania tricourile de culoare verde pentru ei, toate avand inscriptionate in romana, italiana si engleza,  mesajul nostru simplu: IMPREUNA.  Italienii si-au exprimat dorinta de a-si purta  in cursa de maine drapelul, dar le explic ca noi, romanii, vrem sa transmitem un mesaj de prietenie din partea Romaniei, iar pentru asta drapelul lor trebuie purtat de un roman. Si apoi daca simt neaparat nevoia, pot si ei sa-si confectioneze rapid inca un drapel.

N-am luat in serios interviul acordat unei distinse doamne, care nu a fost, cum credeam,  o farsa, fiind difuzat acasa a doua zi, chiar in momentul cursei, la Radio Romania Actualitati, cei mai incantati fiind vecinii mei de la tara, care l-au auzit in direct in jurul orei 11, retinand esenta lui,  ca un anume Ilie Rosu alearga cu doua drapele la acea ora, din dragoste pentru Romania si din respect pentru Italia, intrebandu-se totusi, oare sa fie Ilie Rosu al nostru?

Intr-un cadru festiv, la Pasta Party, echipa Ro Club Maraton ne ureaza “La multi ani!”,  mie si lui Ilie Victor, eu astazi imi aniversez ziua de nastere, iar Victor, maine, chiar  in ziua cursei. Ca sa fie aici, el a renuntat la maratonul de la Bratislava, din saptamana urmatoare. Mai tarziu aflam ca o doamna din delegatia noastra si-a sarbatorit si ea ziua de nastere.

Momentul de dinainte de start de a doua zi, este foarte important. Mii de concurenti dau roata toiletelor, in cautarea relaxarii  de dinainte de cursa. Se vorbeste putin despre asta, cred insa  ca este momentul cheie de dinainte de start. Afli acum daca te-ai alimentat cum trebuie, iar pentru cei care au incalcat regulile elementare, va fi vai de mama lor in timpul cursei. Iar eu ma numar printre ei,  am  incalcat o regula de baza, consumand apa de la robinet, afland prea tarziu, ca apa de la Roma nu este potabila. Ca sa fiu mai usor si sa imi simt mainile mai libere, renunt  la ceas si la GPS, ca, de,  n-o sa prea am timp in aceasta cursa, sa ma uit la ceas.

Romani si italieni, suntem gata! Incheiem cu un strigat de lupta, pe care il foloseam des in liceul militar: Hip, Ura! Hip, Ura! Hip Ura, Ura, Ura! Chiar ca a iesit bine!

Dupa startimi trece parca pentru o clipa in fata ochilor,  Columna lui Traian. Daca vestigiile Romei antice ar putea vorbi, cu siguranta ca am afla mult mai multe lucruri despre istoria noastra. Atrasi de scenele sculptate de pe Columna, dominate de luptele dintre daci si romani, romanii care nu alearga astazi,  vor da sigur roata monumentului.

Desi m-au speriat durerile de burta din timpul cursei, fiind nevoit sa reduc brusc viteza si sa renunt la geluri, am purtat drapelele de la un cap la altul al cursei, avand grija ca ele sa nu fie nici macar atinse de ceilalti concurenti, iar in final iata ca am reusit! Ma simt de parca as fi intrat in Cartea Recordurior!

Obositi, extenuati, asezati pe bordura, asteptam cu nerabdare sosirea din cursa si a celorlalti colegi de-ai nostri. Cel mai obosit pare a fi Vlad Victor, care a dat astazi din el ultimul strop de energie, numai acolo jos,  pe bordura, se poate bucura de cursa foarte buna facuta!  Langa el, sotia si fiica, ingandurate, sunt inca marcate, de parca ar fi alergat  ele cursa.

Cu fasia protectoare termoizolanta pe ea, infrigurata, doamna Mariana se gandeste deja la urmatoarea cursa.

Ilie Victor, veteranul curselor de maraton din Romania, a alergat astazi maratonul cu numarul 97. N-a fost usor. E din ce in ce mai greu, probabil ca urmatoarele trei curse vor fi cele mai grele din viata lui. Victore, ai intreaga sustinere din partea noastra, prin tine romanii vor sparge si ei in curand gheata, in sfarsit CINEVA din Romania va atinge pentru prima oara o suta de maratoane.

S-a simtit bine  Ilie Victor! Cateva ore mai tarziu, il vad cum isi scoate din buzunar 50 Euro, umbland la rezerva lui strategica,  platindu-si sincer prima lui cotizatie de membru in Ro Club Maraton. Dar totusi…,  raman la convingerea ca lui Ilie Victor i se potrivea ca o manusa titlul de Membru de onoare al Ro Club Maraton, a realizat atatea de unul singur, fiind dupa mine ca un campion olimpic. El este omul care si-a vandut  casa pentru a atinge cifra de 97 de maratoane. El este  totodata si cel mai norocos maratonist din lume. In anul 2009, a ales bine dintre  doua curse,  intorcandu-se  acasa de la un maraton din Brazilia. A ales cursa a doua, desi, ca pret, era mai scumpa decat prima cu 150 de Euro. Dumnezeu a vrut! A aflat mai tarziu ca primul avion  s-a prabusit in ocean. Alergam impreuna,  cot la cot la supermaratonul Miercurea Ciuc, Ilie Victor alerga si plangea cand imi povestea.

Cu drapelele fluturand strabatem mandri strazile din centrul Romei. Intram in statia de  metrou, plina ochi cu maratonisti, apoi iesim la suprafata, deplasandu-ne agale pe aleea de langa parc, inca putin si ajungem “acasa”.

In departare, asezate pe o banca,  trei doamne ne  observa drapelele de departe, nu se sfiesc sa rosteasca, sunt de-ai nostri! Ne oprim bucurosi, le explicam ca am alergat astazi la maraton pentru romanii din Italia si ca am facut-o cu inima si cu sufletul nostru de adevarati romani, ca am fost  multi,  mai multi de 25 de romani. Dupa cateva schimburi de idei,  aflam aproape totul de la ele. Este ziua lor libera, le e dor de casa, se gandesc  ingrijorate la familiile ramase in tara, dorul  macinandu-le din ce in ce mai mult.  Romanii obisnuiti, disperati de situatia economica din tara,  si-au fortat  norocul, venind  la Roma. Muncesc neintrerupt 24 de ore din 24, avand doar duminica  12 ore libere.  Romanii din tara si mass media le spun “capsunarii” si isi amintesc de ei doar la alcatuirea bugetului, neuitand insa sa planifice  miliardele de euro, care trebuie sa scoata anual Romania din criza. Cu banii castigati isi achita datoriile la banci si isi sustin copiii in scoli, visand ca la intoarcere sa-si construiasca o casa sau sa deschida o mica afacere.  Dar destinul lor e uneori crud, privesc neputinciosi  cum, incetul cu incetul, timpul si distanta lucreaza impotriva lor, familiile de acasa se destrama, intrebandu-se intr-un tarziu, oare a meritat?

Dupa cursa, mult visata intalnire cu italienii nu a mai avut loc. O noua saptamana incepe maine, refacerea fiind un lucru  foarte importanta pentru ei.

Iar eu,  obosit, la cateva ore dupa cursa, imi continuu aventura in trenul de noapte care inainteaza catre nordul Italiei, visand la intalnirea cu fetele mele, avand o   companie placuta, un  italian,  care a alergat si el azi la Roma.