Ilie Rosu

Este data de 25.10.2009.
La nici o saptamana de la cea mai tare cursa organizata vreodata in Bucuresti, Maratonul International Bucuresti, iata inca una, dar pe distanta scurta. Crosul Loteriei romane este inscris in programul competitional pe anul 2009.  Cei peste 4000 de participanti, sunt atrasi atat mirajul premiilor: masini, obiecte si bani, cat si de faptul ca multi dintre cei prezenti si-asa isi faceau miscarea zilnica prin parcuri. Nevoit sa absentez de la aceasta cursa, din cauza unor dureri de spate, voi privi totul de pe margine. Speram ca o minune se va produce peste noapte si ca voi putea lua startul. Eram hotarat sa fac macar o alergare usoara, dar unul dintre prietenii mei de la RO Club Maraton mi-a sugerat sa stau in banca mea, altfel mare-mi va fi suferinta iar perioada de refacere si mai lunga. Ii ascult sfatul, asa ca iata-ma in postura de spectator. Febra de dinainte de start cuprinde pe toata lumea. Emotii si sperante, toate  in egala masura  sunt afisate pe fetele alergatorilor. Concurentii in carucioare se pozitioneaza in prima linie, veteranii intr-a doua, iar copiii pe ultima. Cele trei grupuri se transforma repede intr-un viespar, care se pune in miscare catre Piata Alba Iulia. O multime de pusti pornesc tare, in strigate de bucurie. Un domn porneste impingand un carucior, copilul acestuia fiind  speriat de puhoiul de  lume de care este inconjurat, neintelegand ce se intampla. Altul trage de zgarda un caine.

Astept cu nerabdare sosirea concurentilor pe cealalta banda. Masina de politie se apropie, in spatele ei facandu-si aparitia primul concurrent. Are un avans suficient de mare fata de urmatorul, stie si el acest lucru, drept pentru care isi manifesta bucuria victoriei fluturandu-si mainile, cu cativa zeci de metri inainte de sosire. Un caine nu intelege ce se intampla, de ce atata lume alearga, intra si el in cursa,  conducand jucaus concurentii catre finis. Incep sa apara grupuri mai mari,  stau cu ochii atent pe grupurile de veterani,  pentru ca pe marea lor majoritate ii cunosc. Rand pe rand trec Fane Oprina, Vlad Victor,  Ionica, Marian, Constantinescu, Viorel, Serban, doamna Mariana, Ana Maria, Cornelia. Unora chiar reusesc sa le fac o poza. Concurentii in varsta si copiii au pus mult suflet in aceasta cursa. Loteria a stiut sa ii atraga, “pacalindu-i” si de data aceasta. Stransi in grupuri, grupulete, ii vad cum isi admira fericiti tricourile oferite de organizatori.

Si pentru ca astazi este ziua Armatei Romane, urez tuturor militarilor aflati sub arme, un sincer La multi ani! Adresez felicitari colegilor  mei de  liceu militar, Haulica Dan si Manci Ioan, care astazi au fost inaintati la gradul de general. La mai mare!

De zile in sir, ploaia tot cade, punand in pericol cursa de duminica. Intre doua reprize de ploaie ajung vineri dupa-amiaza in Piata Constitutiei pentru a-mi ridica numarul de concurs si “chip”-ul.
Dintre cunoscuti doar domnul Stan Turcu e  nerabdator ca si mine. Admiram tricoul, care este unul de buna calitate, inscriptionat cu numele sponsorilor principali. E timpul sa ii destainui ca se numara printre modelele mele de alergatori si ca-i apreciez  modestia si perseverenta. Daca din intamplare dai nas in nas cu el la antrenamente este imposibil sa nu-l observi. Capul sus, privirea in fata, zici ca alearga de cand lumea. Are un ritm al sau, usor, care te indeamna sa alergi, privindu-l de pe margine. Cand i-am destainuit ca imi doresc sa fiu peste ani, la fel de iute ca el, mi-a raspuns sa stau linistit pentru ca dansul este un incepator, aleargand  doar de un an si jumatate.

Sambata dimineata in zona cortului central este forfota mare. Foarte multi concurenti asteapta nerabdatori la rand pentru inscriere. Tineri si varstnici au venit in numar mare, speriindu-i chiar si pe organizatori, s-ar putea ca numarul de tricouri sa fie insuficiente. O expozitie foto,  organizata de  Ro Club Maraton, ne-a introdus cu o zi mai devreme in atmosfera de concurs. Imaginile din timpul curselor, la care membrii clubului au participat anul acesta, atrag ca un magnet. Efortul si descatusarea din final de cursa, le observi numai privind cu mare atentie. Cu o seara in urma am cautat in arhiva foto digitala si am ales cateva poze pe care le-am imprimat la un centru din apropierea casei. Desi au un format mic, ce contrasteaza cu cel mare, profesionist, imprimat de club, le asez si eu intr-o margine a panoului.

Avem in mijlocul nostru pe un veteran al curselor de alergare si al drumetiilor montane, un model de atitudine si perseverenta pentru noi toti,  domnul Chiurlea, care ne onoreaza cu prezenta, acceptand sa devina membru de onoare al clubului nostru.

Apoi o prezentare de carte capteaza atentia, autorul acesteia prezentand pe scurt povestea unei persoane care a incercat in  nenumarate randuri sa se sinucida prin alergare,  si  care a perseverat in tentativa sa incat a sfarsit prin a alerga in curse de… maraton.

Laudabila intentia si reusita lui Dan Lixandru care prezinta un simpozion despre alergare, captand atat interesul incepatorilor, cat si pe cel al celor care credeau ca detin toate secretele alergarii.

Intru in polemica cu Dan Lixandru,  caruia de un an de zile ii tot suflu in ceafa in cursele de maraton, urmarindu-l fara succes la Bucuresti, Atena, Paris, crezand ca anul acesta se va produce minunea.  Si asa a si fost, desi niciunul din noi nu a facut o cursa exceptionala, minunea s-a infaptuit, reusind in sfarsit sa sparg ghiata, dar ce folos ca eram sa venim amandoi… in patru labe, frigul de afara punandu-ne… cu botul pe labe.

Interesanta a fost discutia cu o doamna stabilita in Germania, care reprosa organizatorilor lipsa prezentei firmelor de echipament sportiv, dand ca exemplu organizarea de la Berlin. Bineinteles ca nu m-am putut abtine si i-am spus doamnei ca matratonul de la Berlin, la care am participat anul acesta,  este o afacere, pret de inscriere piperat, tricoul competitiei trebuie sa ti-l cumperi, iar de pasta party nici pomeneala. Organizatorii nostri au facut eforturi deosebite pentru ca toate aceste reguli nescrise sa fie atinse si au reusit: un tricou de calitate care sa-ti aminteasca de MIB si cu care sa alergi la antrenament, o intalnire a participantilor la Caru cu Bere si o taxa de inscriere aproape simbolica. In cateva secunde doamna cu pricina s-a evaporat in multime, ramanand fara replica.

La Caru cu Bere atmosfera este destinsa, multe figuri noi, multi romani si straini stau la aceeasi masa, observandu-se ca MIB a imbatranit cu un an. Printre straini un domn din SUA, care a alergat peste 600 de maratoane, dintre care 77 numai in Europa, a tinut mortis sa alerge maratonul de la Bucuresti, care-i lipsea din palmares. Prietenii mei de la Bruxelles, familia Andrei, iata-i aici. Fotogrofia de grup pe care n-am facut-o acolo, o facem aici, inainte de cursa de la Bucuresti. Ca sa nu riste vor alerga doar semimaratonul, iar la final au facut-o bine. Daca alegeam si eu semimaratonul m-as fi clasat in primii trei la categoria mea de varsta. Ma multumesc insa cu locul cinci in cursa de  maraton si cu satisfactia de a fi alergat 3 curse in 4 saptamani. Si Stan Turcu a facut o cursa buna avand un timp putin peste 4 ore. Bravo “nea Stane!”.

Desi stors de puteri, la final de cursa am gasit puterea  sa zambesc, fluturand din nou tricolorul. Prietenii mei roiau ingrijorati in jurul meu, bombardandu-ma cu intrebari, care in final aveau drept tinta starea mea fizica. Trebuia urgent sa-mi schimb echipamentul meu ud, tricoul, ciorapii si adidasii. Fara ajutor nu stiu daca as fi reusit usor. Organismul meu a memorat miscarile care compun pasii in alergare si s-a obisnuit cu ele. Orice incercare de a-mi schimba incaltarile se lasa cu o incordare puternica a muschilor de la picioare si cu aparitia unor dureri insuportabile. La o jumatate de ora dupa incheierea cursei imi revin. Amabilitatea prietenilor mei a continuat, acestia ducandu-ma cu masina acasa.  Un dus fierbinte si sunt ca nou. Telefoanele cunoscutilor mei inceteaza,  lucrurile revin la normal pentru ca inca un maraton s-a incheiat.

Este data de 18.10.2009.

Vremea nu se prea arata a fi ingaduitoare cu noi, o ploaie rece pica de sus si bate un vant rece.  Cu toate acestea,  de foarte multa vreme nu am vazut atata lume emotionata si fericita, adunata intr-un singur loc. Copii, tinandu-si strans parintii de mana, un pic cam speriati de multimea din jur, se indreapta spre locul de incalzire, destinat lor. Tineri si varstnici, par mai hotarati ca niciodata,  primii, dornici sa guste din placerea de a alerga in grup, iar ultimii, sa arate ca inca mai au ceva de spus. Printre ei se afla multi prieteni de ai mei, care sper ca incepand de azi vor face un cult pentru miscare.

Concurentii experimentati, stau la intrarea in cortul principal privind spre cer, ingandurati, intrebandu-se daca si-au ales bine echipamentul.  Si Vasile Iordache, caruia noi ii spunem Viorel, prietenul meu, care a inceput sa alerge cu mine iarna trecuta in parc,  este foarte emotionat. S-a molipsit de semimaraton, alergand primele curse la Tusnad si la Sfantu Gheorghe. Asteapta nerabdator sa porneasca in prima lui cursa internationala, sare de pe un picior pe altul, de parca ar fi un leu intr-o cusca. La statia de radioamplificare concurentii sunt chemati la start pentru incalzire.

Sustinatorii mei, iata-i, au venit in sfarsit,  un general, un comandor si un colonel, fiind gata sa acorde asistenta unui locotenent colonel (in rezerva), asigurandu-i logistica necesara. Inainte de fiecare cursa isi fac sincer griji pentru mine. Anul trecut, cand i-am anuntat ca vreau sa alerg maratonul de la Atena, mi-au recomandat sa consult urgent un medic.

In zona liniei de start e multa agitatie, iar ploaia isi face de cap, devenind din ce in ce mai deasa. Pe randul intai,  ii vad aliniati pe atletii din Kenia. In fata unei camere de filmat rostesc cateva cuvinte: nu am castigat nici un maraton, raman intr-o competitie cu mine, cu Ilie Rosu, pe care vreau sa il inving din nou.

Ultimele indicatii sunt pentru Sandel, caruia ii spun unde sa imi dea gelurile si la cati metri de finis sa ma astepte cu drapelul. Ma strecor in multime, descoperindu-i aici pe prietenii mei, de la Ro Club Maraton. Cu cateva saptamani in urma, multi dintre noi au alergat la Bruxelles, la Budapesta, la Piatra Craiului.  Desi istoviti,  toti suntem astazi aici, dand onor Matratonului International Bucuresti, editia a doua. Nu puteam sa o lasam singura pe doamna Valeria Racila, organizatoarea competitiei,  nu putem uita, ca a alergat cu noi la Baile Tusnad, in Herastrau, si apoi,   e deja  una de-a noastra si trebuie s-o sustinem. Nerabdatori asteptam sa pornim. Primii pleaca cei doi concurenti cu dizabilitati, aflati in carucioare. Gabriela Szabo, marea noastra campioana mondiala, da startul, poc, poc poc si plecam.

Alergam grupati, incercand sa ocolim baltile din zona UNIRII,apoi ne intoarcem si revenim spre locul de start pe cealalta banda. Nu apreciez corect saltul peste un ochi de apa si nimeresc chiar in mijlocul lui, udandu-ma la picioare. Ajung din nou in Piata Parlamentului, disting din multime un glas cunoscut, care ma indeamna, hai Ilie, este domnul Liviu Boboc, colegul meu de serviciu, care chiar s-a tinut de cuvant si a venit cu familia sa ma incurajeze. Ocolim si ne indreptam din nou spre Unirii. Traversam pe cheiul Dambovitei, tinand directia Calea Victoriei. Pare usoara  panta care urca lin  pana la palatul Telefoanelor, unde intoarcem.  Un galop de sanatate este coborarea pana la chei. Continuam pana la Eroilor unde intoarcem din nou. Sunt destui admiratori,  insirati  pe marginea drumului, care ne incurajeaza. Chiar daca ploua si vremea e astazi neprietenoasa cu toata lumea, sunt mai multi decat anul trecut si asta ne bucura.  A crescut numarul romanilor care alearga zilnic prin parcuri, pe strazi sau pe stadioane, iar cei care inca nu fac destula miscare,  o apreciaza, gandesc pozitiv despre ea, asteaptand o provocare sau o schimbare de anturaj, pentru a incepe sa alerge.  La prima urcare prin spatele Parlamentului, reducem din viteza. Pe partea de coborare, pe o portiune de aproape un kilometru, se alearga mai tare, ma fura si pe mine cursa, desi tare mi-as fi dorit sa imi trag un pic sufletul.

Prima tura s-a incheiat. Am  un tempou foarte bun pe care sper sa il pot mentine. In aceasta zona primesc si cele mai multe incurajari. Lucrurile merg bine si in a doua tura, pe portiunile pe care se alearga in ambele sensuri ale bulevardului, ii vad bine pe multi dintre concurenti. Il las in urma pe domnul cu barba, Constantinescu,  il depasesc pe Dan Lixandru, iar pe cunostinta mea, domnul de la Miercurea Ciuc, il zaresc  mult in spate. Si pe veteranul Ilie Victor il pozitionez cam la cateva sute de metri de mine. Distanta fata de prietenii mei se mareste in a doua tura, incerc sa cred ca imi voi dobora recordul de la Berlin. La jumatatea cursei, cronometrul indica 1:37,  reusind sa-mi egalez cel mai bun timp intermediar al meu,  la  km 21, fiind  asemanator cu cel de anul trecut de la Budapesta. Nu am reusit sa ma bucur prea mult pentru ca imediat apare primul carcel, care este un mare semnal de alarma.

“Trebuie sa alergi mai incet! “, parca imi soptea cineva in ureche.  Sunt bine plasat si in aceasta tura fata de prietenii mei. Dan pare obosit si cred ca disputele noastre,  glumele facute in preziua cursei, se vor adeveri, sigur voi reusi sa trec linia de sosire inaintea lui. In trei maratoane i-am tot suflat in ceafa, la Bucuresti, anul trecut, la Atena si la Paris. A sosit momentul! imi spuneam in gand, incurajandu-ma. In tura a treia,  inedita e doar manifestatia din fata teatrului Odeon, in care un candidat isi lanseaza candidatuta la presidentie. Ce bine ar fi fost daca manifestantii si candidatul ar fi strigat si pentru noi macar cateva secunde!

Am intrat in ultima tura. Strazile sunt din ce in ce mai pustii. Semimaratonistii aproape ca au terminat. Imi este frig si nici nu stiu daca este bine ca nu  am transpirat. Gelurile Sponser se pare ca nu ma ajuta. Chiar daca durerile intramusculare sunt din ce in ce mai pronuntate, am inca destul avans fata de prietenii mei. Totusi, aproape de Calea Victoriei, ma depaseste domnul de la Miercurea Ciuc, care pare mai proaspat si alearga constant.  Distanta dintre noi se mareste, sesizez asta cand ne intersectam la punctul de alimentare cu apa, unde alergam in sens invers, eu urc iar el coboara.  Ajung pe malul Dambovitei si ma indrept spre Eroilor. Cativa tineri ma intreaba daca sunt la ultima tura iar eu le confirm. Durerile ma tin in loc, ma deplasez neputincios, cu viteza melcului.  Aceleasi simptome le-am mai avut  la Budapesta, la Atena si la Paris. In  celelalte curse gelurile chiar m-au ajutat. Astazi se pare ca efectul lor este ZERO. O gramada de intrebari incoltesc in mintea mea. Sa fi fost de vina oare vremea friguroasa si ploaia de afara sau faptul ca m-am imbracat subtire? Oare in primele doua ture am plecat prea tare? Nu m-am hidratat suficient, sunt ud doar din cauza ploii si am senzatia ca nu am transpirat in aceasta cursa. Inainte de Eroilor, domnul cu barba, ma depaseste si el. Chiar as fi vrut sa-l intrec astazi! Raman doar cu satisfactia ca l-am batut la Tusnad. Imi este din ce in ce mai greu. Colegul meu de liceu militar, Marius Herciu, apare in intersectie, ma imbarbateaza, incercand sa imi ridice moralul. Inaintarea mea nu mai are insa nimic de-a face cu moralul. Sunt vlaguit, trei maratoane in 4 saptamani inseamna mult prea mult si se pare ca am sarit calul si ca sunt limite peste care nu pot sa trec. Ajung la panta din spatele parlamentului, tine-te bine Ilie, acum e acum. Nu ma mai pot misca. Sunt ca un pui de gaina iesit din coaja si abia ma mai tin pe picioare.  Ma opresc. Inaintez cativa metri la pas si uite ca merge. Mai fac inca zece metri si se pare ca muschii nu mai sunt asa incordati si inclestati. In sfarsit am ajuns sus.

Urcarea asta a durat o vesnicie. Inaintez din nou, asa cum o faceam la finalul antrenamentelor mele, pe drumul de piatra ce duce catre cabana Himalaya. Gandul ca jos ma asteapta Sandel cu drapelul imi da parca aripi. Mai am ceva energie, insa nu atat de suficienta, ca sa alerg mai repede decat Ilie Victor, care a trecut si el in fata mea. In vale se aud atat incurajarile, cat si reprosurile prietenilor mei, chiar ca a durat mult prea mult ca sa apar la orizont. Mai am insa de parcurs  destui metri. Iau drapelul in mana, acest lucru dandu-mi mai multa forta si stabilitate in picioare. Vantul bate insa puternic, drapelul fiindu-mi smuls din dispozitivul improvizat din coada de undita. Este acelasi cu care am trecut linia de sosire la maratonul de la Bruxelles. Ma intorc din drum mai mult de 10 metri, urmarind drapelul in aer, recuperandu-l. Asta da ghinion, dar as fi alergat dupa el si pana la Calea 13 Septembrie!. La o suta de metri in fata spectatorii ma incurajeaza. Pornesc din nou, apropiindu-ma de linia sosire, reusesc sa zambesc si in  sfarsit sa trec linia de sosire.

Nimeni nu stie prin ce am trecut eu azi, acolo sus, pe timpul urcarii! Ii felicit pe colegii mei cu care m-am intrecut astazi, pentru cursa facuta! Ne vom vedea din nou in anul 2010!

Primesc medalia si sunt multumit. Nici nu observ cum la sosire imi este rupta o bucata din numarul meu de concurs pentru a mi se lua mai usor “chip”-ul. La cort, de la Serban Damian, presedintele Ro Club Maraton, mai primesc  o frumoasa medalie. Chiar ca a meritat!

Si de parca nimic nu s-ar fi intamplat, catre miezul noptii, pe INTERNET, caut pentru sfarsit de an 2009, o noua cursa de  maraton.

Inca de la  coborarea din avionul care m-a purtat spre Bruxelles, am constantat o schimbare brusca de temperatura, una deosebit de  scazuta, desi ma aflu in  locul cel mai “fierbinte” din EUROPA. In acest sezon, aici  ploile cad aproape zilnic, dar cu care localnicii sunt obisnuiti.

De la aeroport tinta mea se numeste Piata Shuman, in apropierea acesteia, urmand a ma caza. Cu timiditate fac o recunoastere a zonei, insotit de prietenul meu Costica, in postura de ghid, descoperind rand pe rand instiutiile UE si zona centrala a orasului. Locul in care se fac inscrierile pentru cursa este in apropiere, acesta fiind localul  scolii militare regale. De aici imi ridic “chip-ul”, numarul de concurs si tricoul oferit de organizatori si aflu toate detaliile despre traseu. Consult pliantele, care promoveaza cursele de maraton din Europa, dintre care retin una, cu maratonul de la Viena. Depun la stand pachetul cu fluturasi, pe care sunt inscrise informatii despre editia a doua a Maratonului International Bucuresti.  In zilele urmatoare ele au  ajuns si la romanii care lucreaza in institutiile europene din Bruxelles. Citeste restul »

Este data de 04.10.2009.

A plouat in noaptea de dinaintea cursei. Strazile sunt inca umede si alunecoase si cu certitudine vor fi un obstacol serios pentru toti concurentii. Atmosfera apasatoare si frigul de afara  ne aduna in ultima clipa la start. Unii dintre concurenti, mai inspirati, si-au pus pe ei folii protectoare , vrand sa se apere de ploaie si de frig. Imi predau in ultima clipa echipamentul, acesta fiind urcat intr-un camion, urmand a-l ridica la sosire. La microfon sunt  anuntate tarile participante, printre ele pronuntandu-se si numele Romaniei. Ca si la maratonul de la Madrid, impreuna cu Andrei, reprezentam Romania  la aceasta competitie. Nu-l zaresc la start si asta ma nelinisteste.  Obiectivul meu este  sa repet cursa buna de la Berlin si sa cobor din nou  sub 3:30. Inainte cu 500 m de linia de sosire, ma voi intalni cu prietenul meu Costica, care o  sa-mi inmaneze drapelul, cu care voi incerca sa trec linia de sosire. Citeste restul »