Cele cateva zile libere din preajma zilei de 1 mai s-au dovedit a fi benefice pentru mine. In primul rand ca nu mai fusesem la cabana de la Anul Nou, iar in al doilea rand cele 2 tricouri cu care am alergat la Paris si la Madrid trebuiau prezentate sustinatorilor mei.
Deplasarea am facut-o cu Viorel, care se pare ca este gata sa incerce la munte un semimaraton. Si unde putea fi locul cel mai bun in care sa faca marea incercare? Nu putea fi altul decat Poiana Brasov.
Iata, o gramada de lume noua pe la cabana Himalaya, multe lucruri par schimbate, bineinteles in bine. Vasile este cel care este incantat de tricourile si medaliile aparute in plus. El se numara printre cei care inteleg cat am muncit pentru ele.
Sambata dimineata este o zi placuta, racoroasa, cu un soare care umple de lumina intreaga vale, un timp ideal pentru miscare. Am ratat incalzirea de dimineata, persoana care voia sa alerge cativa km impreuna cu mine, a fost mai iute si s-a antrenat mult mai devreme intr-alt loc. Si pornesc. Singurul obstacol sunt cainii, cu care dau repede la pace, reusesc sa ma desprind de ei, discutand si aratandu-le ca nu-mi este frica.
La intrarea in Rasnov, iata-l pe Viorel pregatit de urcare. Traversam impreuna orasul si incepem sa urcam. Primii kilometrii i-am parcurs relativ usor. Panta de urcare creste, partenerul meu se intreba cat mai e pana sus, pe fata lui se citindu-se deja multa suferinta. De la cota de 5,5 km, incepem sa coboram si devenim mai veseli. Lasam in urma Cabana Aviatorilor, apoi incepem din nou sa urcam. Dupa alti 3 km intram in Poiana Brasov. Fiind dimineata, in statiune este liniste. Sesizez ca este multa ordine si curatenie, colegii mei de la URBAN trecand dimineata devreme prin zona.
Facem cateva poze, ne cumparam cate o sticla de suc si ne intoarcem. Suntem atenti pe timpul coborarii la masinile care circula cu o viteza excesiva in ambele sensuri. In zona izvorului, in departare cineva urca pe role. Era Simona, fata despre care v-am mai povestit ca a alergat un semimaraton de Craciun, si care acum nu mai poate parcurge aceasta distanta din cauza unor dureri la picior, dar curios, mersul pe role nefiind deranjant.
La coborare a trecut pe langa noi ca o sageata, cu o viteza care parea mult prea mare pentru a evita un potential pericol. Deci, atentie la neatentie! In zona cetatii, unii dintre admiratorii mei de la cabana plecau. N-am ratat ocazia si am imortalizat momentul. Drumul a continuat pana in oras, inca 2,5 km pana la drumul de piatra. Ne oprim si calculam: aproximativ 25 km pentru Viorel si 32 km pentru mine.
Ne continuam drumul cu masina pana la cabana. Gandul la organizarea unei echipe de stafeta care sa participe la maratonul DHL, ma framanta. Taxa de inscriere, destul de piperata, 40 E, va fi un obstacol serios. Si chiar gasisem 6 persoane care sa alerge la stafeta, dar cand vor auzi de suma sigur se vor descuraja!
May 21st, 2009 la 10:26 am
Cu tot respectul pe care vi-l port, eu va voi numi simplu, Iliuta, asa cum v-a prezentat prietenul dumneavoastra Vasile Dogaru. Ne-am cunoscut la cabana care va este atat de draga, pe 2-3 mai 2009, atunci cand finii mei si-au sarbatorit inceperea vietii in doi. Nu ma adresez cu Dl. Rosu, pentru ca v-as indeparta prea mult…ori eu, chiar daca nu v-am cunoscut personal, v-am simtit ca pe un prieten care iti spune in soapta “ai grija de tine, de viata si sanatatea ta. Poti face multe sau nimic daca nu le ai”. M-ati impresionat prin modestia de care dati dovada si stralucirea pe care o aveti in priviri. Va doresc din suflet ca ceea ce azi atingeti cu gandul, maine, sau atunci cand va fi timpul, sa atingeti cu mana. Aveti in mine un sustinator in plus, care de cate ori are ocazia povesteste despre cine este Iliuta, un OM mare cu ochi si vise de copil. Impliniti-le pe toate!