Este data de 09.02.2009.
Telefonul suna prelung si raspund. De la celalalt capat al firului, iata invitatia la alergare, in parcul Tineretului. Ea vine, ca urmare a unei promisiuni, facuta de mine cu mult timp in urma. Desi surprins, fiindca ziua si ora alese, par cam nepotrivite, accept. Sunt cu kilometrajul dat peste cap, alergand in ultimele doua zile peste 42 de km. Desi afara s-a intunecat de-a binelea, nici vantul rece si nici noaptea, nu reusesc sa ma intoarca din drum. Profit de beneficiile orei tarzii: numarul redus de masini si de trecatori, si pornesc din nou. Nu mai astept ca altadata, mult la intersectii, pot folosi pista destinata biciclistilor, pentru ca la ora aceasta nu e nici tipenie de biciclist. Traversez pe la statia de metrou Piata Muncii, si iata, un spatiu imens se deschide in fata mea, indemnandu-ma parca, sa alerg in ritm de maraton. Reusesc si o tin asa, pana dincolo de Piata Alba Iulia, catre Traian si apoi virez la stanga. Doar semaforul de la Timpuri Noi ma tine cateva secunde pe loc, apoi culoarea verde ma pune din nou in miscare. Dupa alte cateva sute de metri iata-ma la liceul Sincai. Intalnirea cu Claudiu, omul de la radio, care m-a convins sa revin astazi in Tineretului, imi aminteste ca locul in care ne-am cunoscut, a fost cabana Himalaya. Am revenit astazi dupa multi ani in acest parc. Cu cativa ani in urma, sa tot fie vreo sase, parcul acesta era baza mea de antrenament. Veneam aici vara dinspre Miraj aproape zilnic, ma intalneam cu domnul Costica Smeu si dadeam roata lacului de cateva ori. Apoi reveneam in zona Vitan, ne asezam la beraria din colt si serveam cateva halbe cu bere. Constientizez acum, ca tot ce incercam sa cladim in cateva ture de parc, se prabusea brusc, dupa antrenament, in doar cateva minute, sorbind inconstienti din acea bere la halba. Si ne tot intrebam de ce, privind greutatea, nu se intampla nimic.
Si ne punem in miscare, la inceput intr-un ritm mai lent, pentru ca partenerul meu, nu este experimentat si abia se initiaza in tainele alergatului. Sunt cateva luni de cand nu s-a mai miscat, asa ca prima sedinta de antrenament nu va fi chiar asa de usoara. Se pare ca se va lasa cu febra si cu ceva dureri musculare. Aleea catre sala Polivalenta este destul de iluminata, dar nu intr-atata, incat sa putem face niste poze clare. In jurul lacului, prin unele locuri este intuneric si nu cred ca se poate alerga. Nu vrem sa riscam sa ne accidentam, asa ca ne multumim sa ne miscam in zona centrala a parcului. Discutiile si intrebarile din timpul mersului nu ma obosesc. Partenerul meu de alergare, este hotarat ca din aceasta seara, sa alerge mai mult, chiar sa-si faca faca o obisnuinta din a alerga in timpul liber prin parc. Sa tot fi alergat vreo 3-4 km, intre aleea de la intrarea in parc si sala Polivalenta, pana cand acesta da primele semne de oboseala. Principala problema pe care o are sunt respiratia si durerile din partea stanga. Ii propun sa stranga din dinti si sa incerce sa depaseasca momentul, fiindca mai e putin pana la capatul aleii. Imi amintesc ca la inceput, cand incepusem si eu sa alerg, am avut si eu parte de aceste simptome. Sedintele de karate, la care am luat parte cu multi ani in urma, conduse de fratii Patru, m-au ajutat sa rezolv problema respiratiei si de atunci… respir natural. Inca o sedinta de antrenament s-a incheiat, am satisfactia, pentru ca, de azi, inca un ins va cutreiera aleile parcului, in cautarea satisfactiei de a-si depasi propriile limite, visand sa atinga granita celor zece km. Apoi, in noapte, fac cale-ntoarsa, pe un drum care se dovedeste si de aceasta data, la fel de “prietenos”, dar liber si bine iluminat. Tresar, chiar sunt speriat, atunci cand dinspre masini, un caine urias, prostut si jucaus, imi sare, gudurandu-se, in brate. Si-i simt si-acum privirea…
Ilie Rosu | 
24 02 2009| 
