Antrenament acasa si binecuvantarea parinteasca

Pin It

Este data de 16.08.2008.

Dimineata la ora 5,30 am plecat cu masina spre Adjudu Vechi, Vrancea. Am lasat in urma orasul Urziceni si apoi am fost surprins de rasaritul de soare. Mingea de foc care iesea din pamant, in cateva minute s-a aseza pe cer,  ca intr-un tablou, dogorind cu putere, semn ca va fi din nou o zi caniculara. In lateral, pe stanga sunt Subcarpatii de Curbura care ma insotesc pana dincolo de Focsani. Cat vezi cu ochii numai  zone intinse cu vita de vie.

Ajung in sfarsit acasa si ma ocup de lucrurile care nu suporta amanare. Imi fac timp sa  discut cu mama, prietenii si vecinii despre obiectivul meu. Ii surprind cu intentia mea dar raman incantati cand afla ca eu deja am parcurs de cateva ori aceasta distanta si ca maratonul de la Atena va fi ca o incununare a efortului si a muncii  depuse in toti acesti ani.  Astept nerabdator duminica dimineata, cand plec in alergare spre baraj.


In amonte de sat, pe raul Siret, s-a construit  o microhidrocentrala si odata cu ea o acumulare imensa de apa. Mi-am propus sa ajung pana la ea. Trebuie sa parcurg o distanta dus-intors de aproximativ 15 km. Cobor panta dinspre sat si sunt deja in lunca Siretului. Trec pe langa terenul de fotbal, locul unde pe vremuri, pe inserat, faceam cate o miuta. Incingeam aici adevarate batalii pentru ca fiecare dintre noi voia sa castige si sa fie admirat dupa meci pentru daruirea din timpul jocului. Ne placea sa jucam in echipa cu cei mai mari, pentru ca intotdeauna aveam ce sa invat de la ei. Aici am inteles pentru prima oara ce e fair-play-ul, cinstea si corectitudinea. Erau si momente in care iesiau scantei dar  la final ne desparteam prieteni. Mai la vale la cateva sute de metri de terenul de fotbal, este locul in care am castigat primul concurs si am obtinut  prima mea diploma. Aveam 7 ani si era o proba numita fuga in saci. Am castigat-o la mare lupta, intrecandu-i pe elevii din clase mai mari decat mine. Pastrez si astazi aceasta diploma. Acum, pasind pe aceste locuri, parca retraiesc din nou emotia primului meu concurs.
Ocolesc satul pe sub coasta, urc si intru in drumul national ce face legatura cu Vasluiul si Barladul. Traversez cu emotie podul, proaspat renovat, urmaresc linia continua care desparte cele 2 benzi de circulatie pe care un sofer o incalca in depasire.
La intrarea in sat observ ca este oprit de catre un echipaj de politie. Ups… Se pare ca nu este bine sa trisezi.
Cand eram copil, in fiecare an in paduricea din stanga soselei, dincolo de pod, era o scena pe care se desfasurau serbari campenesti. Aici veneau formatii de muzica populara din toata Moldova. Erau adevarate spectacole, iar satul avea vara si toamna o viata culturala activa. Astazi locuitorii satului si-au dat seama ca primaria orasului Adjud administreaza din ce in ce mai greu cartierele sat, asa ca isi doresc sa organizeze un referendum, in urma caruia, sa renunte la statutul de cartier sat al orasului Adjud. Vor sa recapete  din nou statutul de comuna si sa revina la traditiile de altadata.

Ies din sosea si ma indrept spre balastiera din apropierea canalului, prin care se revarsa apa de la hidrocentrala. Urc pe malul canalului si de acolo se vede in departare un mic punct: hidrocentrala. Cu cat inaintez, acesta se mareste, creste, semn ca ma apropii de tinta mea.
Este racoare iar aerul este curat. Nici nu ar putea fi altfel, pentru ca singurul obiectiv economic care mai functioneaza in zona este  Combinatul de Celuloza si Hartie din Adjud. Drumul este pietruit si impune din partea mea, pe timpul alergarii, un efort si o atentie mai mare. In partea dreapta, la cativa km,  se vad dealurile impadurite iar deasupra lor rasaritul soarelui. Ajung la baraj, urc in soseaua care traverseaza hidrocentrala si  admir privelistea din jurul lacului de acumulare. Una dintre laturile barajului, cea de est,  este data de dealurile din zona. Zeci de pescari si sutele de lansete sunt ineditul acestei dimineti.
Baltile sunt pline de peste si de pescari iar barcile  pneumatice sunt peste tot. Reusesc sa fac cateva poze, sa imortalizez momentul si sa fac cale intoarsa spre sat.

In departare se vede impunator podul, care imi starneste multe amintiri placute si neplacute. Cand eram mic tatal meu a fost acrosat de o masina inante de a urca pe pod. Incidentul ne-a marcat  viata intregii familii, tata a  stat mult prin spitale, in final ramanand cu o incapacitate de munca. A fost o perioada pensionat medical, apoi a trebuit sa-si schimbe frecvent locul de munca.

Podul de peste Siret, de la Adjudu Vechi, care face si astazi legatura intre doua civilizatii, a ramas in mintea mea ca o punte de legatura dintre vechi si nou. Toti tinerii din satele dinspre dealuri visau sa-l treaca si sa vina macar duminica la oras. Dincolo de pod era singurul mijloc modern care facea legatura cu lumea: trenul. Cand eram copil am cunoscut oameni in varsta care nu au circulat niciodata cu trenul, si pentru multi dintre ei mersul cu trenul a ramas un vis .
Familii intregi au trecut si inca mai trec podul. Isi cumpara case in satul nostru,  si se stabilesc definitiv  aici. Migreaza ca si in trecut, cand scapau de drumurile desfundate de ploile care cadeau din abundenta tot anul, de iluminatul cu lampa de gaz, iar copiii lor nu mai parcurgeau multi km prin ploaie si vant pentru a ajunge la scoala.

Unii dintre noi ne nastem cu aceste lucruri insa le pretuim atat de putin!

M-am apropiat de pod, am intrat din nou in drumul national, l-am traversat si am intrat in sat. Acesta deja se trezise la viata. Tineri si varstnici se indreptau in haine de sarbatoare catre biserica din sat. Mai era putin si preotul trebuia sa inceapa slujba.
Am reusit sa infrunt privirile curiosilor care se intrebau probabil cine sunt si de ce alerg.
Am trecut prin fata scolii generale, am privit cu emotie spre ea si am cautat cu privirea doua ferestre. Nu mai sunt sigur daca le-am identificat bine, pe cele ale salilor de clasa in care am invatat candva. Le-am gasit! M-au trecut un pic fiorii.

Am traversat satul si am ajuns acasa. Mama mea isi facea griji. M-a intrebat daca am mai plecat si a ramas surprinsa cand a aflat ca deja m-am intors. I-a venit inima la loc. Am simtit atunci ca deja are mai multa incredere in mine. Inca ii mai  plac provocarile si simt ca ma sustine. La fel si vecinii, ii simt cu totul de partea mea. La sosirea din cursa, am aflat de la ei ca maratonista noastra Constantina Tomescu Dita a luat aurul la olimpiada in proba de marathon. Mi-o spuneau cu lacrimi in ochi. Pe strada mea toate generatiile au iubit sportul, in special fotbalul, tenisul cu piciorul si tenisul de camp. Erau printre ei chiar pescari patimasi si columbofili. Strada era plina de porumbei, care mai de care performeri din parinti campioni.

In copilarie, in perioada in care Ilie Nastase a fost cel mai mare tenismen al lumii, toata strada era impartita in terenuri de tenis. Jucam pe categorii de varsta cu mingi de cauciuc, iar pentru mine cea mai buna racheta de tenis era fundul de mamaliga pe care il sustrageam adesea pentru partidele mai importante. Toti copiii de pe strada faceau parte din echipa de fotbal a satului, unii erau la seniori iar altii la juniori. Cei varstnici cand nu erau la seniori se aflau printre organizatori. Era mare sarbatoare duminica, atunci cand masina inchiriata de echipa de fotbal aduna jucatorii din sat si-i ducea la meciurile din deplasare. La intoarcere tot satul astepta cu emotie sa afle scorul si daca ne-am intors toti teferi.  Pe atunci nu erau telefoane mobile si trebuia sa astepti la masina pentru a afla detaliile.

Si astazi, cand sunt competitii importante, satul fierbe, se imparte in tabere de sustinatori iar cei care pierd, sufera, dau berea si asteapta cu nerabdare o noua etapa.
M-am despartit de cei dragi, cu emotie si cu o mai mare incredere,  stiind ca de acum am si binecuvantarea lor. M-am urcat in masina si m-am intors acasa, in Bucuresti, pentru a incepe o noua saptamana de munca si antrenamente.

De aici, pe cei dragi, va salut, oriunde v-ati afla si sa nu uitati:
Daca vrei poti. Nimic nu e imposibil, si .. niciodata nu-i prea tarziu sa poti.

Pin It

6 Raspunsuri

  1. petrisor chibulcuteanu spune:

    Ce mai pasarica ai Iliuta! Altfel, totul denota o gandire metodica si echiibrata. Te sustin cu pumnii stransi. Du-te omule la Maraton!

  2. Croitoru Viorel spune:

    Ne-am intalnit candva, aproape de inceputuri, purtand in suflet comori de neuitat. Ai ramas visatorul perfect si va trebui sa continui sa alergi. Probabil stafeta noastra nu te va ajunge niciodata, dar fa-o si in numele nostru. Alearga frumos Iliuta… Alearga singur pentru toti cei ce contezi.

  3. Alina spune:

    Imi place mult cum scrii…te pup mult…sper sa reusesti ceea ce ti-ai propus…ai grija de tine nu cumva sa patesti ceva!

  4. Mirel spune:

    Felicitari ILIUTA…demonstrezi ca ai multa incredere in tot ce faci…Sincer, esti un om cu o mare rezistenta la efort fizic indelungat..Si cum gandesti arata ca esti un adevarat luptator..
    Succes pe mai departe…ne stim…..Stiu ca o sa reusesti!

  5. Adrian spune:

    Nimic nu e imposibil, si .. niciodata nu-i prea tarziu sa poti.

  6. La multi ani mamei mele si semimaraton pe distanta Adjudu Vechi-Podu Turcului | Ilie Rosu spune:

    [...] generala, unde am o gramada de amintiri frumoase. Traversez podul peste raul Siret, despre care am mai povestit, cu ocazia altor antrenamente efectuate in zona. In departare, la 5 km, se zareste satul Lespezi, [...]

Lasa un comentariu

Atentie: Comentariile vor fi moderate. Nu este nevoie sa trimiteti acelasi comentariul de mai multe ori