Ilie Rosu | 
25 08 2008| 
Este data de 23 august 2008.
O zi, candva istorica, a devenit astazi o zi a oamenilor obisnuiti. La ora 07.30 trenul s-a pus in miscare in aceeasi directie draga mie. Am atipit un pic. Printre gene imi dadeam seama ca trecusem, rand pe rand, de Ploiesti, Campina si ma apropiam de Sinaia. In compartiment au aparut oameni noi; unii mergeau la munte sa se refaca dupa o saptamana de lucru, iar altii la munca.
Din Predeal compartimentul s-a golit si am ramas impreuna cu o domnisoara cu studii in sociologie, cu care m-am conversat pana in Brasov, discutiile alunecand in final in zona sportului si a miscarii.
In gara m-am intalnit cu un grup de copii, care aveau aceeasi destinatie ca si mine: cabana Himalaya. Autobuzul care ii astepta s-a umplut pana la refuz. Erau tineri si frumosi si pentru ca faceau parte dintr-un club de natatie. Privirile lor erau sincere, vesele si luminoase. La fel erau si antrenorii lor. Se sorbeau din ochi unii pe altii si comunicau perfect.
Este data de 16.08.2008.
Dimineata la ora 5,30 am plecat cu masina spre Adjudu Vechi, Vrancea. Am lasat in urma orasul Urziceni si apoi am fost surprins de rasaritul de soare. Mingea de foc care iesea din pamant, in cateva minute s-a aseza pe cer, ca intr-un tablou, dogorind cu putere, semn ca va fi din nou o zi caniculara. In lateral, pe stanga sunt Subcarpatii de Curbura care ma insotesc pana dincolo de Focsani. Cat vezi cu ochii numai zone intinse cu vita de vie.
Ajung in sfarsit acasa si ma ocup de lucrurile care nu suporta amanare. Imi fac timp sa discut cu mama, prietenii si vecinii despre obiectivul meu. Ii surprind cu intentia mea dar raman incantati cand afla ca eu deja am parcurs de cateva ori aceasta distanta si ca maratonul de la Atena va fi ca o incununare a efortului si a muncii depuse in toti acesti ani. Astept nerabdator duminica dimineata, cand plec in alergare spre baraj.
Pe data 09.08.2008 m-am urcat in masina si am plecat din nou. Mi-am condus intai fata la aeroport si apoi am pornit spre Valea Prahovei. Am traversat orasul Ploiesti si m-am indreptat spre munti. La Comarnic circulatia masinilor a inceput sa fie de nesuportat, iar in zona Busteni si Azuga am inaintat cu viteza melcului, cauza fiind, probabil, lucrarile de reabilitare din zona. Inainte de Predeal am cotit-o in directia Paraul Rece si apoi am tinut directia spre Rasnov. Drumul este bun si aerisit. Pe de o parte si de alta a soselei si a cursului de apa ce curge in zona, brasovenii au ocupat spatiul verde, si-au intins corturile, au dat foc la carbuni iar mirosul de friptura si de mici te indeamna sa faci o halta.
Ajung la cabana unde e forfota mare, copii se pregatesc de plecare, fac schimb de adrese si isi promit ca vor reveni la iarna. M-am hotarat ca duminica dimineata sa alerg si sa fac in jur de 21 km. A doua zi, de la ora 05,30 am tot privit pe geam, ingandurat, la norii care acopereau cerul si ma rugam sa nu ploua. Pe la 07.00 m-am decis sa plec, indiferent de cum va fi vremea. Zis si facut, m-am urcat in masina si am plecat spre Rasnov. Am parcat masina pe una din strazile din apropierea bifurcatiei care duce spre Poiana Brasov.
Singura care nu intelege ce se intampla este mama mea. Sunt multe luni de cand nu am mai fost acasa la tara ca s-o vad. Stie ca baiatul ei vrea sa “fuga” la Atena, dar nu intelege de ce 42 kilometri si pentru ce, si-apoi nimeni din rudele noastre nu a alergat atata. Singurul insa care stie de ce , sunt eu, pentru ca am ceva din incapatanarea ei.
La 83 de ani inca mai pleaca pe jos la oras, pentru a-si face cumparaturie, 5 km la dus si alti 5 la intors. Cateodata mai opreste cate o masina si o ia. Urca si in cele cateva minute, pana la oras, ii povesteste soferului intreaga viata, cati copii are, pe unde ii sunt nepotii, cat pamant are, daca a plouat si estimeaza daca porumbul se face anul acesta.
Unde microb nu e, nimic nu e!
Pe 1 august am plecat din nou. Acelasi tren, aceeasi ora si aceeasi directie draga mie.
Din tren mi-au atras atentia niste nori albi, ca vata pe bat pe care o mancam in copilarie la iarmaroc. O barza a zburat cativa km paralel cu trenul de parca vroia sa transmita ceva. Inainte sa inteleg mesajul… s-a afundat in padurile din zona Campinei.
In metrou, uitasem asta, o mama care a alaptat, fara complexe, un copil caruia ii era foame iar dupa, fetele lor s-au luminat.
Aproape de miezul noptii, cu ajutorul unui fost coleg, am ajuns la cabana. Am stabilit cu Vasile programul pentru sambata, cand am hotarat sa alerg un nou maraton.
Dimineata, a doua zi, la ora 08.00 am plecat. De data aceasta aveam la mine 2 sticle de apa, una din ele lasand-o la vreo 3 km de cabana la umbra unui copac. Trebuia sa am apa la intoarcere cand eram deshidratat, nu?
